Lawfulness of suspending administrative tax objections pending criminal investigation under Art. 214(1)(a) of the Fiscal Procedure Code.

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată şi completată, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta DGRFP Cluj Napoca prin AJFP Satu Mare a solicitat instanţei că prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună emiterea unei decizii de încetare de drept a executării silite, în cel târziu două zile calendaristice, promovate împotriva societăţii reclamante, precum şi obligarea la emiterea unei decizii din care să rezulte debitul de suprataxa, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de completare aflată la f.165 dosar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să reia soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. x din 12.02.2013 şi a RIF nr. x din 12.02.2013 şi, totodată, anularea Deciziei nr. 446/8.07.2014 pentru suma de 1.680.681 RON, deoarece nu există temei legal pentru suspendarea soluţionării contestaţiei formulate.

Arată reclamanta că, deşi s-a judecat în două etape procesuale cu pârâtele, având câştig de cauză în sensul că, debitul principal stabilit prin decizia de impunere nr. x/25.09.2009 emisă în baza RIF nr. x/24.09.2009 a fost anulat ca nelegal în mod irevocabil, ulterior, s-au emis decizii de către Serviciul Orăşenesc Negreşti-Oaş, AJFP Satu-Mare, DGRFP, alte decizii de impunere pentru societatea reclamantei, în contestaţiile la executare depuse există o notă în care se arată că reclamanta este propusă pentru emiterea unei decizii debit de suprataxă, în sensul că aceasta a plătit mai mult decât era cazul.

Menţionează că nu a primit nicio înştiinţare de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti-Oaş, astfel că solicită verificarea temeiului suspendării, deoarece aceasta este facultativă.

Solicită comunicarea expresă a deciziei 446/8.07.2014, care nu i-a fost comunicată niciodată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 205 Codul de procedură fiscală, Legea nr. 554/2005 şi Codul fiscal.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 139/CA/2017-P.I. din 24 octombrie 2017, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii.

Totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul DGRFP Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Satu-Mare, privind anularea Deciziei nr. 446/8.07.2014 emisă de pârâtă.

În argumentele expuse in susţinerea soluţiei, instanţa a reţinut, în esenţă, că În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii, instanţa a apreciat-o ca fiind ca fiind neîntemeiată.

Astfel, prin completarea de acţiune aflată la f.165 dosar vol. I, reclamanta a solicitat să i se comunice un exemplar din decizia nr. 446/8.07.2014 emisă de pârâtă, care nu i-a fost comunicată niciodată. Instanaţa, verificând confirmarea de primire a deciziei atacate, aflată la f.65 verso din vol. III dosar a constatat că aceasta nu cuprinde numele şi prenumele delegatului care a semnat confirmarea de primire, astfel cum se menţionează expres în cuprinsul art. 164 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cerinţă prevăzută sub sancţiunea nulităţii, conform art. 164 alin. (3) C. proc. civ. Ca atare, susţinerea pârâtei în sensul că reclamantei i s-a comunicat decizia atacată la data de 16.07.2014 este neîntemeiată. Având în vedere că, din actele de la dosar nu rezultă comunicarea deciziei atacate cu reclamanta, solicitarea acesteia formulată pentru termenul de judecată din 4.04.2017 privind anularea acestei decizii respectă cerinţele art. 11 din Legea 554/2004.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, în speţă, constatările RIF nr. x din 12.02.2013 care au stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/12.02.2013 fac obiectul sesizării penale nr. 116145/11.06.2014 . Prin răspunsul formulat la data de 5.10.2017, aflat la f.60 vol. III dosar, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare comunică instanţei că, dosarul penal nr. x/2016 privind-o pe reclamantă se află în stadiul de cercetare la IPJ Satu-Mare - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice.

Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin RIF nr. x din 12.02.2013 care au stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/12.02.2013 contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor reţinute în sarcina reclamantei există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, fiind întrunite cerinţele art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă. A precizat pârâta că, această interdependenţă constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au stabilit că, în cauză, se pune problema înregistrării de cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori înregistrarea de operaţiuni fictive, cu scopul de a diminua obligaţiile fiscale reprezentând impozit pe profit şi TVA.

Prin urmare, adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a promovat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Învocând, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut şi dezvoltat următoarele critici în raport cu hotărârea instanţei de fond:

În cererea de recurs, s-a prezentat, cu prioritate, situaţia de fapt, arătându-se că, prin Decizia nr. 255/2015, comunicata reclamantei, ANAF- Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulate în baza art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, AJFP Bihor comunicând Raportul de inspecţie fiscala nr. x/09.04.2015 către DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea sub forma de sesizare la dosar penal x/2014

Din acest punct de vedere recurenta a subliniat că înscrisurile depuse la dosar se poate trage concluzia că stadiul cercetărilor penale din dosarul nr. x/2014 sunt încă în faza de cercetare penală, conform adresei emise de DIICOT-Serviciul Teritorial Oradea, urmărirea penală împotriva administratorului societăţii a demarat în anul 2012, trecând astfel mai bine de 6 ani, termen care cauzează recurentei un prejudiciu.

Recurenta apreciază că hotărârea instanţei de fond, prin aplicarea art. 214 alin. (1) Codul de procedură fiscală, este netemeinică şi nelegală.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală(A.N.A.F.) a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în faţa instanţei de fond.

În dezvoltarea apărărilor, intimata a arătat că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.04.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/09.04.2015 contestată, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493

alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanţa de fond, după cum rezultă şi din expunerea rezumativă din prezenta decizie a admis excepţia inadmibilităţii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. C., în contradictoriu cu pârâta DGRFP CLUJ-NAPOCA PRIN AJFP BIHOR, în ceea ce priveşte anularea RIF nr. x/9.04.2015, a Deciziei de impunere nr. x/9.04.2015 şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/9.04.2015 emise de pârâta DGRFP Cluj-Napoca prin AJFP Bihor.

Totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. Oradea în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor privind anularea Deciziei nr. 255 emisă de pârâtă la data de 10.08.2015.

Reevaluând probatoriul administrat în cauză în contextul propriului demers de analiză a criticilor recurentei-reclamante, înfăţişate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Fiscală, apreciind astfel ca fiind legală decizia organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative a reclamantei intimate, pentru suma totală de 20.933.922 RON.

Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă S.C. C. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 255 din 10 august 2015, prin care Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de recurentă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/9.04.2015, a Deciziei de impunere nr. x/9.04.2015 emise de pârâta DGRFP Cluj-Napoca prin AJFP Bihor, pentru suma de 20.933.922 RON, reprezenând impozit pe profit, accesorii aferente, TVA, aceesorii aferetnte la TVA .

Organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bihor au transmis Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/9.04.2015, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/9.04.2015, contestate, pentru a fi avute in vedere la soluţionarea dosarului penal nr. x/2014 privind lanţul de fraudare sesizat de organele fiscale către DNA prin Adresa nr. x din 1 noiembrie 2012.şi redirecţionat la DIICOT, potrivit adresei nr. x/2014.

Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscalălă, republicat, care statuează faptul că organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în contestaţia administrativă.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că organul de soluţionare a contestaţiei a sesizat organele penale cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în contestaţia administrativă, după cum impune textul legal anterior nominalizat, întrucât stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.04.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/09.04.2015 contestată, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi concluzia la care a ajuns curtea de apel.

Conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 - Sesizarea organelor de urmărire penală:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penala în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală. (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fara explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului".

Dispoziţiile art. 109 din O.G. nr. 92/2003 - Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale, prevăd următoarele:

"(1) Rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecţie fiscală în care se prezintă constatările inspecţiei fiscale din punct de vedere faptic şi legal. (2) Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte la finalizarea inspecţiei fiscale si cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele şi obligaţiile fiscale verificate. În cazul în care contribuabilul şi-a exercitat dreptul prevăzut la art. 107 alin. (4), raportul de inspecţie fiscală cuprinde si opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în drept şi în fapt, cu privire la acest punct de vedere. (3) Raportul ele inspecţie fiscală stă la baza emiterii: a) deciziei de impunere, pentru diferenţe de obligaţii fiscale aferente perioadelor verificate...".

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că organele de urmărire penală vor fi sesizate, conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003, anterior finalizării inspecţiei fiscale printr-un raport privind rezultatul inspecţiei fiscale care va sta la baza emiterii deciziei de impunere, potrivit art. 109 din acelaşi act normativ.

Instanţa de recurs apreciază că, în mod greşit a reţinut judecătorul fondului îndeplinirea condiţiilor prevăzute prin art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Fiscală, potrivit cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indicilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte reţine aşadar că sunt întemeiate criticile recurentei reclamante întrucât, în sensul normei legale sus citate, pe lângă faptul că organele fiscale de control au sesizat organele de urmărire penală cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, a rezultat totodată, că în dosarul penal aflat pe rolul DNA şi redirecţionat la DIICOT se efectuează numai activităţi specifice fazei actelor premergătoare urmăririi penale, fără a rezulta cu acurateţe obiectul cauzei penale şi nici persoana sau persoanele care au calitatea de suspect, nefiind emisă o soluţie de începere a urmăririi penale din care s-ar fi putut deduce indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

Instanţa de recurs apreciază, că există temeiuri ce îndreptăţesc concluzia conform căreia autoritatea intimată şi-a exercitat abuziv dreptul de a proceda la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, deoarece din datele existente nu rezultă indiciile privitoare la săvârşirea unei infracţiuni şi nici că presupusa activitate infracţională desfăşurată de societatea comercială ar avea înrâurire hotărâtoare asupra deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Astfel şi în ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa raportului de dependenţă între faptele cu privire la care a fost sesizat organul de urmărire penală şi soluţionarea contestaţiei administrative, Înalta Curte reţine că nu s-a demonstrat în cauză existenţa acelei strânse legături, necesare, care să justifice suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, simplele susţineri ale pârâtei referitoare la activitatea furnizorilor reclamantei ori operaţiunile comerciale fictive nefiind suficiente.

Drept urmare, nu vor fi primite susţinerile în sensul că faptele pentru care se efectuează acte premergătoare au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, o atare înrâurire hotărâtoare nefiind dovedită, ci doar afirmată.

În acest sens, se impune a fi avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a reţinut că ipoteza "de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrative", or în cauză, pentru argumentele deja înfăţişate, premisele unei atare situaţiuni nu au fost demonstrate şi nici susţinute probator. (Decizia nr. 56 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 204 din 10 aprilie 2013. În acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 189 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010, şi Decizia nr. 63 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 16 martie 2006).

De asemenea, motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale în raport de această sesizare, formulată după înregistrarea/în cursul soluţionării contestaţiei fiscale, nu concordă cu scopul/finalitatea acordată de legiuitor procedurii administrative-fiscale reglementată în cuprinsul Titlului IX din O.G. nr. 92/2003. De asemenea, dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a), menţionate ca temei legal al deciziei contestate, în niciun caz nu pot conduce la nesoluţionarea contestaţiei fiscale într-un termen optim, rezonabil, previzibil, cu maximă eficienţă, pentru finalizarea definitivă a raportului fiscal.

Dat fiind caracterul facultativ al suspendării/soluţionării contestaţiei fiscale, conform art. 214 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003, se impuneau a fi indicate elementele care trebuiau verificate sub aspect penal, cu impact asupra speţei de faţă.

În cuprinsul Deciziei nr. 255 din 10 august 2015, nu se regăsesc motivele concrete care au fost avute în vedere de organul competent să soluţioneze contestaţia fiscală, care au condus la decizia de suspendare a soluţionării acesteia.

În concordanţă cu jurisprudenţa sa consolidată, Înalta Curte reţine că acţiunea în contencios administrativ împotriva actului de impunere este condiţionată de existenţa unei decizii de soluţionare a contestaţiei în fond. Acţiunea în contencios fiscal fiind subordonată condiţiei existenţei unei decizii de soluţionare a contestaţiei administrative pe fondul acesteia, decizia prin care, pe de o parte, a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative, iar pe de altă parte, a fost respinsă contestaţia fără a se intra în cercetarea fondului raportului juridic fiscal (în speţă, pentru nemotivare) poate fi atacată numai cu scopul limitat de a se demonstra caracterul nejustificat al suspendării sau respingerii contestaţiei pentru alte temeiuri decât cele referitoare la fondul raportului juridic de drept fiscal. Soluţia instanţei nu poate merge mai departe de obligarea organului de soluţionare a contestaţiei să finalizeze procedura administrativă, respectiv să emită o nouă decizie, pe fondul actului de impunere.

Nu în ultimul rând, faţă de cele menţionate anterior, faţă de precizarea recurentei din notele de şedinţă, în sensul anulării Deciziei nr. 255/2015 emisă de ANAF- Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor privind suspendarea soluţionării pe fond a contestaţiei şi obligarea acestuia din urmă la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulate împotriva Raportului de inspecţie fiscală xnr. 214 din 09.04.2015, a deciziei de impunere x/09.04.2015 si a dispoziţiei privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr. x/09.04.2015 şi faţă de soluţia pronunţată în recurs, criticile recurentei-reclamante încadrate în dipsoziţiile art. 488 alin(1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu pot fi primite.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

În limitele litigiului de faţă nu este posibilă o analiză a fondului constatărilor organelor fiscale.

Deşi este real că instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta, în ceea ce priveşte anularea RIF nr. x/9.04.2015, a Deciziei de impunere nr. x/9.04.2015 şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/9.04.2015 emise de Activitatea de inspecţie fiscală, din cadrul AJFP Bihor, recurenta nu a fost vătămată prin aceasta, întrucât lipsa unei rezolvări unitare în privinţa naturii juridice a contestaţiei fiscale nu poate fi imputabilă societăţii comerciale reclamante care, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată şi art. 6 par. 1 (1rt. 6-1) din CEDO are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale.

În acest context, natura juridică a contestaţiei fiind o procedură de recurs administrativ, astfel că actele de soluţionare a contestaţiei sunt supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va obliga autoritatea fiscală să soluţioneze contestaţia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 139/CA/2017-P.I. din 24 octombrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată.

Admite acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B..

Anulează Decizia nr. 446 din 8 iulie 2014 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta să soluţioneze contestaţia administrativ-fiscală formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 12.02.2013.

Menţine în rest sentinţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2020.