Insurer guarantee fund's cap miscalculation quashed; fund ordered to pay assigned lease claims and appellate costs.

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei nr. 6429/12.06.2017, emisă de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a dispus anularea Deciziei nr. 6429/12.06.2017, emisă de pârât şi a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât învederează că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinarea formulată în primă instanţă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susţinut pârâtul că argumentele instanţei de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparţine unui asigurător CASCO şi, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiţia acestei noţiuni se regăseşte în prevederile art. 4 din acelaşi act normativ, care stabilesc şi sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării şi persoana păgubită. În privinţa creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar şi neechivoc, intenţia legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligaţiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcţiile unui asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligaţia de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanţei de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege şi a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susţinut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliţei de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanţă din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanţa de fond nu a ţinut cont.

S-a invocat de către recurentul-pârât şi greşita interpretare a menţiunilor Listei potenţialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004. Instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, nepunând în discuţie această chestiune, pentru ca pârâtul să poată formula apărări; de altfel, argumentul întocmirii acestei liste este nerelevant, întrucât lista cuprinde doar potenţialii creditori ai asigurătorului, reprezentând o operaţiune prealabilă analizării de către Comisia specială a dosarelor de daună şi a cererilor de plată, respectiv emiterii deciziilor de admitere/respingere a acestora.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la doarul cauzei la data de 18 iunie 2018, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la nepronunţarea instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei.

Înalta Curte reţine că în şedinţa publică din data de 27 februarie 2018, când au avut loc dezbaterile în fond, recurentul-pârât a renunţat la susţinerea excepţiei lipsei de interes, instanţa de fond luând act de această manifestare de voinţă a pârâtului în cuprinsul încheierii de şedinţă.

În consecinţă, având în vedere că pârâtul a renunţat la susţinerea excepţiei lipsei de interes, în mod legal instanţa de fond nu s-a mai pronunţat cu privire la acest aspect.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât subsumate greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind chestiunea litigioasă a plafonului de despăgubire, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Înalta Curte constată că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Deşi sesizarea care a stat la baza pronunţării deciziei nr. 29/2020 a privit situaţia juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esenţă, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment şi care, pentru identitate de raţiune, sunt incidente şi prezentei speţe.

Astfel, prin Decizia nr. 6429/12.06.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/26.05.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, societatea de leasing A. S.A. a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relaţia cu societăţile de asigurare care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată şi invalidată de Completul pentru soluţionarea unei chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 29/2020.

Statuările din cuprinsul Deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile şi speţei de faţă, atât timp cât societăţii reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2), într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.

Cât priveşte critica din recurs referitoare la greşita interpretare a menţiunilor Listei potenţialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către societatea de leasing, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare. Or, cum această problemă a fost anterior dezlegată de instanţa de control judiciar, analiza acestei critici este lipsită de finalitate practică.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata - reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.547 RON, reprezentând onorariu avocaţial, dovedit prin depunerea facturii nr. x/04.07.2018 şi a extrasului de cont din 10 iulie 2018 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 5.547 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2020.