Tax exemption for industrial parks constitutes state aid requiring compliance with authorization limits and national procedures.

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016 din 17.05.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea deciziei nr. 240-16-3363/17.03.2016 emisă de pârâtă cu ocazia soluţionării contestaţiei fiscale formulată de reclamantă;

- anularea, în parte, a actelor administrative reprezentate de decizia de impunere nr. x/04.01.2016 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.01.2016;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1575 din 3 mai 2017, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 Bucureşti, ca nefondată.

1. 3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamanta A. S.A., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând ca temei al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin argumentele prezentate în susţinerea motivelor de nelegalitate, recurenta a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 286 alin. (6), art. 250 alin. (1) pct. 9, art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 44-45, art. 86 alin. (1), art. 90 alin. (1)-(3) din Codul de procedură fiscală, solicitând în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurenta-pârâtă a punctat îndeosebi aspectele care vizează nelegalitatea sentinţei, susţinând că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, respectiv dispoziţiile legale care reglementează acordarea ajutoarelor de stat.

Se arată, în esenţă, prin motivele de recurs amplu înfăţişate în contextul unui "expozeu" al recurentei asupra intervalului de timp cuprins în perioada 01. 10. 2010- 31 .12. 2014, în care s-a judecat dosarul (22 pagini) au fost menţionate următoarele critici în raport cu sentinţa atacată:

-prima instanţă a înlăturat, fără a mai analiza efectiv argumentul recurentei bazat pe interpretarea gramaticală, din perspectiva folosirii verbului "a datora" la timpul prezent:

"nu se datorează", iar nu la timpul condiţional optativ "ar beneficia". Recurenta a arătat că numai în aceasta ultima situaţie textul legal ar fi permis existenţa unei/unor condiţii subsecvente (prevăzute de legea speciala) ce ar trebui îndeplinite de către titularului dreptului de proprietate asupra unor clădiri sau terenuri aparţinând Parcului Industrial, pentru a beneficia de scutire.

- nici concluzia primei instanţe în sensul ca poziţionarea sintagmei "potrivit teşii" la finalul textului legal nu ar echivala cu lipsirea acesteia de vreo semnificaţie, în contextul interpretării date prin soluţie, nu are vreun suport legal.

- singura condiţie pe care o impune Codul fiscal pentru a exista scutirea de la plata impozitului pe imobile este statutul (legal) de parc industrial ("parcuri industriale, potrivit legii").

Considerentul privind depăşirea plafonului de 711.720 RON stabilit prin Decizia nr. 12/2004 emisă de Consiliul Concurenţei este nelegal

- deşi a înlăturat critica vizând greşita raportare a autorităţii fiscale la plafonul stabilit de Consiliul Concurenţei prin Decizia nr. 12/2004, Curtea de Apel nu a făcut o analiză efectivă a argumentelor Societăţii, ci s-a limitat să aprecieze că nu ar fi favorabile acesteia.

- Decizia nr. 12/2004, din care rezultă că s-a autorizat un ajutor de stat pentru dezvoltare regională în baza art. 7 din O.G. nr. 65/2001, ce prevedea, printre măsuri, deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investiţiilor realizate în parcul industrial14;

- Decizia Consiliului Concurenţei nr. 101/30.05.2005 (ulterioară Deciziei nr. 12/2004). în cuprinsul acesteia, la pct. 4 (27) se menţionează:

"[pentru etapa I a proiectului de dezvoltare propus de societate, valoarea ajutorului de stat autorizat a fost de 7.112.700.000 iei15, având o intensitate de 5,7%. Ajutorul de stat primit efectiv, în 2004, de către A. a fost de 1.945.969.000 tei'6, respectiv deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investiţiilor realizate în parcul industrial";

Considerentele pe baza cărora au fost înlăturate argumentele Societăţii privind caracterul definitiv al deciziilor de impunere anuale emise de intimată sunt nelegale

- menţionează recurenta că argumentele în discuţie au fost invocate în susţinerea criticii de nelegalitate bazată pe conduita anterioară a intimatei care a confirmat, prin actele emise (inclusiv prin deciziile anuale de impunere), tratamentul fiscal de aplicabil clădirilor şi terenurilor localizate în Parcul Industrial.

- în esenţă, prima instanţă a înlăturat aceste critici, apreciind că DITL sector 6 ar fi îndreptăţită să emită o nouă decizie de impunere întrucât ne-am afla în ipoteza reglementată de art. 86 alin, (1)î0 şi art. 90 alin. (1) - (3) Codul de procedură fiscală 21, respectiv ar fi intervenit o modificare a bazei de impunere.

- în opinia instanţei, recurenta ar da un sens greşit noţiunii de bază de impunere, ceea ce in opinia acestei raţionamentul primei instanţe este greşit, întrucât baza impozabilă reprezintă valoarea de impunere a bunurilor, evidenţiată ca atare în deciziile emise de către DITL sector 6, căreia i se aplică un anumit tratament fiscal: scutire parţială sau totală, plată integrală. Prin urmare, raţionamentul primei instanţe se bazează pe o confuzie între două elemente care nu se suprapun: valoarea contabilă (în cazul clădirilor) - adică baza impozabilă şi tratamentul fiscal aplicabil acesteia.

Considerentul pe baza căruia au fost înlăturate criticile de nelegalitate a actelor contestate prin raportare la încălcarea unor principii este nelegal

- prin Contestaţia fiscală, recurenta a arătat că principiile privind certitudinea şi eficienţa impunerii sunt consacrate în art. 3 din Codul fiscal şi au rolul de a asigura stabilitatea pe termen lung a contribuabilului din perspectiva aplicării şi interpretării legislaţiei fiscale,

- în cauză încălcarea acestui principiu de către DITL sector 6 este confirmată de conţinutul următoarelor acte emanate de la această autoritate publică locală:

- adresele nr. x/18.07.2014 prin care DITL sector 6 a comunicat societăţilor rezidente în Parcul industrial răspunsul privire la anumite clarificări legate de aplicarea regimului de scutire la impozitul pe clădiri în contextul introducerii impozitului pe construcţii, solicitate cu adresele nr. x,

- concret, prin adresele nr. x, DITL sector 6 a comunicat in sesnul că: art. 250 alin. (9) din Codul fiscal se referă la clădirile din parcurile industriale. Atât timp cât construcţiile declarate întrunesc elementele unei clădiri, în sensul Codul fiscal şi a normelor metodologice de aplicare ale acestuia, ele vor fi menţinute la rolul fiscal şi vor fi în continuare scutite de la plata impozitului pe clădiri,

- pe de altă parte, susţine recurenta, a arătat în faţa primei instanţe că prin conduita adoptată intimata a încălcat principiul încrederii legitime aplicabil la nivel comunitar şi recunoscut in cadrul jurisprudenţei CJUE, ca fiind unul fundamental inclusiv în materia actelor administrative,

- facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal au natura juridică de ajutoare de stat, întrunind cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 107 par. 1 TFUE, respectiv: sunt acordate din resurse de stat, există un avantaj economic pentru beneficiar, sunt selective şi au efect potenţial asupra concurenţei şi comerţului între statele membre,

- art. 107 par. 3 enumeră la lit. a)-f) o serie de facilităţi care pot fi considerate compatibile cu Piaţa internă, iar art. 108 din TFUE atribuie Comisiei Europene competenţa specifică de a decide asupra compatibilităţii ajutoarelor de stat cu pieţe comune, atunci când examinează ajutoarele de stat existente, când adoptă decizii privind ajutorul nou sau ajutorul modificat.

Considerentul pe baza căruia a fost înlăturată critica subsidiară privind scutirea de la plata impozitului pe cădiri a construcţiei punct de alimentare energie electrică, în baza art. 250 alin. (1) pct. 16 Cod fiscale este nelegal

- prima instanţă a considerat ca fiind neîntemeiată critica în discuţie întrucât, pe de o parte, construcţia menţionată este parte dintr-o clădire de birouri, situaţie în care ar fi supusă aceluiaşi tratament fiscal ca şi aceasta din urmă. Pe de altă parte, s-a mai reţinut ca atunci când legiuitorul a dorit ca anumite încăperi dintr-o construcţie să fie impozitate diferit faţă de cele care constituie destinaţia principală a clădirii a prevăzut acest aspect şi că în cauză nu este o astfel de situaţie de reglementare;

Considerentul privind nelegalitatea stabilirii de majorări de întârziere în lipsa comunicării anterioare a unui titlu de creanţă care să individualizeze creanţa principală este lipsit de suport

- prima instanţă nu a analizat cum se determină scadenţa obligaţiilor fiscale. Dacă ar fi efectuat această operaţiune, ar fi constatat că scadenţă este indisolubil legată de comunicarea titlului,

Hotărârea instanţei de fond este parţial nemotivată fiind incident art. 488 alin. (1) pct, 6 C. proc. civ.

- instanţa de fond a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând că instanţa nu a analizat în concret susţinerile recurentei, abordarea instanţei echivalând practic cu lipsa unei motivări.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 Bucureşti, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul său, recurenta- reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 19 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 5 februarie 2020,constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins,în temeiul art. 496 C. proc. civ.

În prealabil, Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs presupune examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta- reclamantă S.C. A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ decizia de impunere nr. x/04.01.2016, prin care i-au fost stabilite obligaţii către bugetul local, constând în impozit pe clădiri şi teren şi accesorii pentru anii 2010-31.12.2014 şi Decizia nr. 240-16-3363 din 17 03. 2016 prin care Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 Bucureşti a respins contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere.

Recurenta a arătat faptul că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi procedural, motivele reţinute în considerentele hotărârii fiind contradictorii şi lipsite de fundament. Solicită să se aibă în vedere motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat doar formal, Înalta Curte arată că instanţa de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 4 88 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părţilor, iar nu fiecare susţinere a acestora.

Or, în speţă, această cerinţă este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinţei rezultând că instanţa de fond a analizat şi motivat, în fapt şi în drept, soluţia pronunţată.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă prin raportare, în special, la dispoziţiile Codul fiscal şi la cele de drept comunitar referitoare la ajutorul de stat, Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, este necontestat în cauză faptul că facilităţile fiscale constând în scutirea de impozitul pe clădiri şi de impozitul pe terenuri, prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal constituie măsuri de ajutor de stat.

În acest context, în mod evident, acordarea facilităţilor este supusă obligaţiei de notificare conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, la care face trimitere art. 1 alin. (5) din Codul fiscal.

Astfel, nu poate fi ignorat faptul că societatea administrator a parcului industrial "A." S.A. a primit titlul de parc industrial prin Ordinul MAI nr. 130 din 4 februarie 2014, emis în aplicarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002, acte normative anterioare aderării la Uniunea Europeană.

Titlul de parc industrial a fost acordat deci la o dată la care era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, act normativ care - în art. 2 alin. (8)- califica exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor drept măsuri de ajutor de stat.

La rândul lor, Instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul MDP nr. 264/2002, prevedeau la art. 11 că facilităţile prevăzute pentru parcurile industriale sunt ajutoare de stat regionale ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională din România.

La 1 ianuarie 2007, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, în temeiul căreia competenţele de decizie în materia autorizării stopării sau recuperării ajutoarelor de stat s-au transferat de la Consiliul Concurenţei la Comisia Europeană, prevederile art. 87 - 89 din TCE fiind direct aplicabile.

Având în vedere că facilităţile fiscale în discuţie constituie măsuri de ajutor de stat, iar art. 1 alin. (5) din Codul fiscal impune ca orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordată potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007, devine evident că sintagma "potrivit legii" utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Codul fiscal pentru acordarea beneficiului scutirii de impozit pe clădiri şi pe terenuri include, atât legislaţia fiscală şi cea care instituie regimul parcurilor industriale, cât şi normele naţionale şi comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

Scutirea reclamantei de la plata impozitului pe clădiri şi impozitului pe teren aferente imobilelor situate în incinta Parcului Industrial reprezintă un ajutor de stat care, împreună cu celelalte componente ale schemei de ajutor de stat, nu poate depăşi valoarea estimată a ajutorului de stat stabilită prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 12/09.01.2004 în sumă de 711.270 RON (RON).

Argumentul recurentei cu privire la faptul că plafonul de 711.720 RON stabilit prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 12/2004 ar fi aferent investiţiilor, fără a avea vreo influenţă asupra scutirilor de impozit pe clădiri şi teren aplicabile pentru rezidenţii parcului industrial în perioada 2010 - 2014, nu poate fi reţinut.

Punctul de vedere al Consiliul Concurenţei asupra calificării măsurilor de sprijin prevăzute în art. 250 şi art. 257 din Codul fiscal drept ajutoare de stat, pentru considerentele care au stat şi la baza avizării Schemei de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale a fost aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administraţiei şi Internelor. Această schemă a fost transmisă Comisiei Europene spre informare, fiind înregistrată cu nr. x/2007 şi consemnată în jurnalul Oficial al Uniunii Europene cu nr. 251/26.10.2007.

Consiliul Concurenţei a adus lămuriri suplimentare şi în ceea ce priveşte caracterul de ajutor existent al acestor măsuri de sprijin, în sensul că Tratatul de aderare a României la UE precizează că schemele de ajutor şi ajutoarele individuale implementate de România înainte de data aderării şi aplicabile şi după această dată, sunt considerate ajutoare existente dacă:

(a) sunt măsuri de ajutor implementate înainte de 10 decembrie 1994;

(b)sunt măsuri de ajutor enumerate în apendicele la Anexa din Tratat;

(b) sunt măsuri de ajutor care, înainte de data aderării, au fost evaluate de către Consiliul Concurenţei, considerate compatibile cu acquis-ul comunitar şi faţă de care Comisia nu a ridicat nicio obiecţie în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurii cu piaţa comună, în conformitate cu procedura de examinare.

Cu alte cuvinte, se consideră ajutoare existente, măsurile care au fost fie implementate înainte de 10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenţei a emis o decizie de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecţie, în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piaţa Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care îşi produc efecte şi după data aderării şi care nu îndeplinesc condiţiile stabilite mai sus sunt considerate drept un ajutor nou după aderare, aşa cum sunt şi măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 şi 257 din Codul fiscal.

Ţinând cont de cele de mai-sus, se poate concluziona că aceste măsuri de sprijin reprezintă ajutor de stat, iar acordarea acestora trebuie sa se facă în concordanţă cu regulile aplicabile în domeniu.

Aceste elemente noi vin în sprijinul tezei, în sensul că decizia de impunere contestată nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent, care să fi încălcat competenţa Comisiei Europene, ci un act administrativ - fiscal emis în limitele de competenţă stabilite prin art. 35 din Codul de procedură fiscală.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că nu "există îndoieli cu privire la calificarea" măsurii de sprijin ca fiind ajutor de stat în sensul prevederilor pct. 13 din "Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C85/01).

De altfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal "prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora".

Art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 prevăd că "în materie fiscală dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal. Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat".

Aceste dispoziţii se regăsesc şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

În art. 1 alin. (5) din Codul fiscal se prevede faptul că "orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006, privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007".

Ajutorul de stat a fost definit în art. 2 din Legea 143/1999 ca fiind "orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unităţile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale…. sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurenţial normal".

Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalităţi, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul recurentei reclamante, în exceptarea de la aceste impozite şi taxe pentru terenuri şi clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică şi financiară, pe care nu l-ar fi obţinut în absenţa acestor măsuri. Prin urmare recurenta- reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de stat, însă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999 şi ulterior după parcurgerea procedurii instituită de O.U.G.117/2006.

Or, cât timp se percep taxe şi impozite pe clădiri şi terenuri ale altor întreprinderi, rezultă că aceste scutiri acordate parcurilor industriale trebuie să fie supuse modalităţilor de autorizare legală a ajutorului de stat.

Este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale, potrivit legii.

Însă, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Codul fiscal, cât şi cu dispoziţiile din Legea 143/1999 şi ulterior ale O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor şi impozitelor pe clădiri şi terenuri reprezintă ajutor de stat.

Facilităţile fiscale ce îşi au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 şi 88 din Tratatul C.E.

Sintagma "potrivit legii" nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din Legea 143/1999, precum şi actualele dispoziţii privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în O.U.G.117/2006, dispoziţii la care dealtfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Mai mult, prevederile art. 286 alin. (6) din Codul fiscal impun o condiţie suplimentară ce trebuie îndeplinită în cazul ajutoarelor de stat date sub forma scutirii de la plata impozitului pe construcţii şi teren, şi anume aprobarea unor astfel de scutiri de către consiliul local, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Susţinerea recurentei în sensul că noţiunea de bază de impunere, ar fi reprezentată doar de valoarea clădirii sau a terenului iar, atâta timp cât valoarea imobilelor a fost menţinută nu se mai impunea emiterea unei noi decizii în condiţiile în care baza de impunere nu s-a modificat, nu poate fi primită.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, baza de impunere este reprezentată de valoarea clădirilor şi terenurilor pentru care se calculează impozitul. În condiţiile în care în primele decizii nu s-a calculat vreun impozit pentru aceste clădiri şi terenuri rezultă că organele fiscale nu le-au considerat ca făcând parte din baza impozabilă.

În urma inspecţiei fiscale, organele fiscale au concluzionat că aceste clădiri şi terenuri situate în parcul industrial sunt supuse impozitului pe clădiri şi terenuri, astfel că valoarea lor a fost inclusă în baza impozabilă şi asupra lor a fost calculat impozitul pe construcţii şi teren nefiind astfel încălcat principiului încrederii legitime, atâta timp cât există o legislaţie clară care susţine decizia de impunere ulterioară emisă de organele fiscale.

Cu privire la criticile referitoare la faptul că Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 nu ar fi competenţă să constate pretinsa acordare nelegală a ajutoarelor de stat, acesta nu poate fi reţinută, în contextul în care prin decizia contestată, nu s-a constatat vreo acordare nelegală a ajutoarelor de stat şi nu s-a dispus vreo recuperare a acestora, ci s-a constatat că recurentei-reclamante i-a fost aplicat greşit regimul scutirii de la plata impozitului pe construcţii şi teren pentru imobilele situate în parcul industrial, aspecte ce intră în competenţa pârâtei ca organ fiscal competent cu administrarea impozitelor locale aferente imobilele aflate în circumscripţia sa teritorială, fiind o decizie de impunere emisă de organul fiscal competent.

Susţinerile recurentei cu privire la faptul că acesta ar fi scutită de la plata impozitului pe clădiri a construcţiei punct alimentare energie electrică, nu au un suport legal, în condiţiile în care acesta este o parte componentă a unei clădiri de birouri, aspect ce rezultă din autorizaţia de construire, procesul-verbal de recepţie şi documentaţia cadastrală depuse la dosarul cauzei, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 16 din Codul fiscal "Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: …16. construcţiile speciale situate în subteran, indiferent de folosinţa acestora şi turnurile de extracţie".

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate identificate a fi deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea deciziei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1575 din 3 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2020.