Lessor's compensation claim under administrative lease held time-barred; appeal on prescription rejected.

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 20.12.2017, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 55.172,13 RON actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daunele - interes compensatorii la care societatea este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părţi intervenită din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei pe intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi, în continuare, până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 880/09.02.2018 a Judecătoriei Braşov, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Braşov şi, în consecinţă, a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Braşov competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L..

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4/F/2018 din 21 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Braşov şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă prin întâmpinare; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâta A. S.R.L., prin întâmpinare şi a respins, ca prescrisă, acţiunea promovată de către reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a respins, ca nedovedită, cererea pârâtei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, intitulat "apel", în termen, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, solicitând admiterea recursului, şi casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii prescripţiei dreptului material la acţiune şi obligarea pârâtei la plata daunelor asumare prin contractul de locaţiune; cu cheltuieli de judecată, atât în prima instanţă, cât şi în recurs.

În dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept ale recursului său, recurenta-reclamantă a relevat, pe larg, prezentarea situaţiei de fapt a cauzei şi motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, în referire la: răspunderea contractuală- dreptul la daune-interese; aspecte legale, doctrinare şi de jurisprudenţă; îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii contractuale: fapta ilicită, vinovăţia debitorului, prejudiciul, cu condiţiile acestuia: prejudiciul să fie cert (art. 1532 C. civ.) şi prejudiciul să fie previzibil (art. 1533 C. civ.), raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, invocând, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a admis prescripţia dreptului material la acţiune, câtă vreme contractul de închiriere nr. x/2012, precizează recurenta, nu este un contract administrativ, ci un contract de drept comun încheiat între profesionişti (între două societăţi), iar procedura de închiriere a fost organizată prin licitaţie la Bursa Română de Mărfuri, finalizându-se cu Hotărârea de Atribuire nr. 5 din 24.05.2012, de la licitaţia nr. 370/2011.

Arată că, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea C.N.C.F. "C.F.R." SA- prin reorganizarea SNCFR C.N.C.F. "C.F.R." S.A., a fost înfiinţată în anul 1998 ca o "societate comercială pe acţiuni", fiind înregistrată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. x/1998.

C.N.C.F. "C.F.R." S.A. este o persoană juridică de drept privat, organizată sub forma unei societăţi pe acţiuni, realizând venituri proprii, iar contractul de închiriere nr. x/2012 a fost încheiat de companie în considerarea calităţii sale de persoană juridică de drept privat, iar nu de autoritate publică centrală.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat natura de contract administrativ a contractului de închiriere, invocând încheierea lui cu o persoană juridică de drept privat asimilată autorităţii publice şi împrejurarea că obiectul contractului îl reprezintă prestarea unui serviciu de interes public.

Arată reclamanta că este o persoană juridică de drept privat, organizată sub forma unei societăţi pe acţiuni, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, iar veniturile sale provin, printre altele, şi din chirii. Contractul de închiriere a fost încheiat de companie în considerarea calităţii sale de persoană juridică de drept privat, iar nu de autoritate publică centrală. Deşi, în unele cazuri, CFR S.A. este asimilabilă autorităţilor publice centrale, în speţa de faţă nu se regăseşte o astfel de situaţie, iar jurisprudenţa invocată de pârâtă priveşte dosare cu un alt obiect, respectiv pretenţii izvorâte din contracte speciale cu finanţare de la bugetul de stat şi/sau fonduri europene pentru realizarea unor proiecte şi lucrări de importanţă naţională.

Cât priveşte obiectul contractului de închiriere, susţine reclamanta că acesta este reprezentat de închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile, în vederea realizării de către locatar, simultan, a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar public de călători şi de marfă, conform art. 7.1 (24) (25) (26) şi (37) din contract. Convenţia părţilor nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, câtă vreme, potrivit art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, CFR S.A. nu poate efectua activităţi de transport feroviar public de călători şi de marfă specifice unui operator feroviar. Închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile este un act de administrare, nu un act administrativ, asigurând sursa de finanţare necesară pentru întreţinerea şi repararea infrastructurii.

Un alt element care diferenţiază un contract administrativ de unul încheiat între profesionişti este, în opinia reclamantei, latura financiară a contractului. Veniturile obţinute din închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile nu se varsă la bugetul de stat, ca în cazul contractelor administrative, ci devin venituri proprii, folosite de CFR S.A. la efectuarea de reparaţii capitale ale infrastructurii, conform art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998.

Totodată, cât timp contractele de acces pe infrastructura feroviară interoperabilă (aferentă traficului naţional) au natura unor contracte comerciale de drept comun, cu atât mai mult contractele de închiriere a infrastructurii feroviare neinteroperabile (aferentă traficului local) sunt contracte civile şi nu au natură juridică administrativă.

Recurenta-reclamantă invocă şi prevederile art. 33 alin. (1) din Statutul companiei, parte integrantă a H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile ivite între companie şi persoane fizice sau juridice sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, precum şi prevederile art. 34 din acelaşi statut, care dispun că statutul se completează cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi cu dispoziţiile Codului comercial.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare în recurs, prin care, a invocat excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii recursului, excepţia inadmisibilităţii apelului, şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara în formularea prezentei căi de atac, pe cale de consecinţă, solicitând respingerea căii de atac, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; în subsidiar, a solicitat, în primul rând, anularea recursului ca fiind nemotivat, şi în al doilea rând, respingerea recursului, ca fiind neîntemeiat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ.., excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs, invocată de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Se reţine că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în nume propriu de către Sucursala Timişoara, ci în numele CNCF CFR S.A., în baza Dispoziţiei nr. 153/2006, anexată, astfel încât, se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte A. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a învestit instanţa cu o cerere vizând obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 55.172,13 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective, reprezentând daune - interes compensatorii ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului de închiriere nr. x/27.07.2012 dintre părţi, având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Oraviţa- Iam, care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum şi la plata dobânzii legale aferentă sumei pe intervalul cuprins între data la care societatea avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese, şi data introducerii cererii, dar şi, în continuare, până la data plăţii efective.

Criticile formulate de recurentă în susţinerea recursului său, se referă, în esenţă, la natura juridică a contractului de închiriere, care, în opinia acesteia, nu este un contract administrativ, ci un contract de drept comun, încheiat între două societăţi.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit a fi actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Înalta Curte apreciază, de altfel, că verificarea legalităţii soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei este indisolubil legată de stabilirea corectă a naturii litigiului şi, în consecinţă, a legii aplicabile (prevederile Legii nr. 554/2004 sau ale dreptului comun).

În acest context, se reţine că, potrivit art. 47 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române (forma republicată în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), societatea naţională a fost reorganizată prin divizare, între entităţile născute în urma divizării fiind şi "Compania Naţională de Căi Ferate - "C.F.R.", cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea infrastructurii feroviare şi a patrimoniului auxiliar feroviar".

Potrivit acestui act normativ, compania naţională şi celelalte entităţi născute prin divizare "funcţionează pe principii comerciale, specifice economiei de piaţă, cu orientare spre obţinerea de profit".

În temeiul acestor dispoziţii legale, a fost adoptată H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale şi de Căi Ferate - "C.F.R.", unde se prevede, de asemenea, că recurenta este persoană juridică română organizată ca societate comercială pe acţiuni, funcţionând în baza Statutului prevăzut în anexă şi, anumite activităţi pe care aceasta le desfăşoară sunt de interes public naţional şi fac parte din activitatea de administrare a infrastructurii feroviare (care poate fi proprietate publică, sau privată) un serviciu public.

Înalta Curte mai reţine că, între recurenta-reclamantă (concesionară a infrastructurii feroviare, în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, prin Ministerul Transporturilor, conform art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 27/2004 pentru aprobarea Condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi ale infrastructurii feroviare neinteroperabile, precum şi gestionarea acestora) şi intimata pârâtă A. S.R.L. a fost încheiat un contract având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Oraviţa-Iam, care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile.

Obiectul contractului de închiriere dintre părţi îl constituie, deci, închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile ca act administrativ de administrare a acestei infrastructuri de către recurenta- reclamantă.

Prin acest contract s-a pus la dispoziţia intimatei-pârâte infrastructura feroviară respectivă în vederea administrării de către aceasta din urmă (ca locatar) a secţiilor de circulaţie în discuţie "pentru organizarea transporturilor publice de mărfuri şi persoane", conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998.

Prin urmare, contractul de închiriere are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

În acest sens, sunt de observat şi prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 12/1998, care stipulează că, pentru transportul feroviar public de călători (ce are caracter de serviciu public social) se încheie contracte de servicii publice între autorităţile competente ale statului şi operatorii de transport feroviar licenţiaţi, serviciul public social de transport putând fi concesionat de către Ministerul Transporturilor pe bază de licitaţie publică.

De altfel, recurenta-reclamantă nu poate efectua activităţi de transport feroviar public (de călători şi de marfă) specifice unui operator feroviar, acest lucru fiind prevăzut expres de art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 27/2004, astfel că nu ar fi putut transmite prin contract mai multe drepturi decât avea ea însăşi.

Chiar O.U.G. nr. 12/1998 reglementează închirierea în cadrul unui capitol referitor la "infrastructura feroviară şi asigurarea funcţionării acesteia", în vreme ce contractele de natură administrativă sunt reglementate distinct, în Capitolul 6 "Contractul de activitate şi contractul de serviciu public".

Totodată, O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităţilor de infrastructură feroviară şi tarifarea utilizării infrastructurii feroviare (de asemenea, incidentă la data încheierii contractului dintre părţi) definea la art. 2 lit. b) "administratorul infrastructurii" ca având obiect principal de activitate administrarea şi întreţinerea infrastructurii feroviare, inclusiv gestionarea sistemelor de conducere a circulaţiei, de control şi de siguranţă a infrastructurii.

Or, Înalta Curte reaminteşte că autoritatea publică este definită prin art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.", ceea ce susţine concluzia conform căreia calitatea părţilor din prezenta cauză, şi natura contractului atrăgeau competenţa de soluţionare a litigiului de către o instanţă de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Braşov făcând o corectă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, cu respectarea şi aplicarea corectă a actelor normative cu caracter special incidente.

Concluzionând, se reţine că natura administrativă a contractului este confirmată de următoarele aspecte:

a) contractul este încheiat cu o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim, conform art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (2) şi art. 6 din H.G. nr. 581/1998, art. 9 şi 10 din O.U.G. nr. 12/1998;

b) contractul are ca obiect asigurarea unui serviciu de interes public (transport feroviar), care se realizează prin închirierea unor bunuri proprietate publică (infrastructură feroviară), astfel cum rezultă din prevederile din contract;

c) încheierea contractului are la bază un caiet de sarcini impus particularului şi se face în cadrul unei proceduri specifice de licitaţie publică cu strigare organizată prin intermediul Bursei Române de Mărfuri, conform art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007;

d) contractul cuprinde clauze reglementare (nenegociate) impuse particularului, astfel că părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică.

Înalta Curte apreciază, astfel, că sunt neîntemeiate toate criticile formulate de recurenta-reclamantă.

Curtea în mod just a reţinut că recurenta-reclamantă poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, astfel cum este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, C.N.C.F.R. fiind o persoană juridică de drept privat autorizată să presteze un serviciu public în regim de putere publică, şi, totodată, corect a reţinut că natura juridică a contractului încheiat între părţi este cea a unui contract administrativ ce are la bază un caiet de sarcini impus pârâtei, ce permite realizarea prioritară a interesului general, care include clauze de natură reglementară stabilite prin lege sau, în baza legii, prin hotărâre a guvernului de la care nu se poate deroga.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, şi cum corect a reţinut şi prima instanţă în sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că contractul nr. x/27.07.2012 este un act administrativ în accepţiunea dispoziţiilor anterior evocate. Acest document este un act administrativ asimilat, fiind emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, conform competenţelor sale, este motivat în fapt şi în drept.

Neîndoielnic, în speţă contractul este un contract administrativ, acesta fiind definit ca fiind un act juridic bilateral, cu caracter oneros, constând într-un acord de voinţă între o autoritate publică şi un particular, şi dată fiind preeminenţa interesului public, părţile trebuie să accepte clauze reglementare stabilite prin lege şi emise în limitele legii.

Prin urmare, în speţă existând un contract administrativ care cuprinde un acord de voinţă între Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în calitate de locator şi intimata-pârâtă A. S.R.L., în calitate de locatar privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică şi prestarea serviciilor publice (secţia de circulaţie Oraviţa - Iam care aparţine infrastructurii feroviare neinteroperabile), căruia îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ. (acesta fiind în vigoare la data încheierii contractului) şi o parte reglementară care impune o prioritate a interesului public faţă de libertatea contractuală conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, în speţă iniţial H.G.. nr. 27/2004 pentru aprobarea condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum şi de gestionare a acestora, apoi, H.G.. nr. 1409/2007 şi, după abrogarea acestei, H.G.. nr. 643/2011 (aşa cum rezultă din contract şi actele adiţionale la acesta).

Prin urmare, întrucât instanţa de fond a stabilit în mod corect natura de contract administrativ, şi excepţia prescripţiei a fost corect soluţionată conform Legii nr. 554/2004.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, fiind corectă şi legală.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs, invocată de intimata-pârâtă, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE TIMIŞOARA împotriva sentinţei nr. 54/F/2018 din 21 martie 2018, a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2020.