Suspension of fiscal assessment enforcement: requirements for just cause and imminent harm under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞ şi AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR, solicitând instanţei ca, în urma administrării probatoriului, prin hotărârea ce o va da, să dispună: - anularea în parte a Deciziei nr. 129 din 03.04.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C.

A. S.R.L. înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. sub nr. - SLP2672/27.09.2018 şi anume: în integralitate cu privire la punctele 1 şi 3 din decizie, iar cu privire la punctele 2 şi 4 din decizie pentru sumele stabilite suplimentar pentru anul 2011, şi pe cale de consecinţă: - anularea în parte a Deciziei de impunere nr x/31.07.2018privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, cu privire la: - suma stabilită suplimentar în sumă de 3.199.782 RON (reprezentând: 741.811 RON impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor; 583.011 RON contribuţia individuală de asigurări sociale; 1.154.915 RON contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator; 305.386 RON contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate; 288.728 RON contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator; 47.196 RON contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator; 27.763 RON contribuţia individuală la bugetul asigurărilor de şomaj; 27.763 RON contribuţia la bugetul asigurărilor de şomaj datorată de angajator; 9.328 RON contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de angajator; 13.881 RON contribuţia la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale) din care cu privire la suma de 2.064.696 RON s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamantă la punctul din 1 decizia de soluţionare a contestaţiei; - cu privire la suma 246.672 leu cu privire la care s-a respins contestaţia fiscală ca fiind neîntemeiată (punctul 3 din decizia de soluţionare a contestaţiei); - cu privire la sumele suplimentare stabilite aferent anului 2011 aferent pct. 2 şi 4 din decizia de soluţionare a contestaţiei); - suspendarea executării actelor administrative atacate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă publică din 19 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a Deciziei nr. 129/03.04.2019; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei de impunere; a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce priveşte suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de A.J.F.P. Timiş, şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de A.J.F.P. Timiş, până la soluţionarea definitivă a cauzei; pe fond, a amânat judecarea cauzei la data de 18.03.2020, complet F 15, sala 240, ora 9:00, pentru când părţile au termen în cunoştinţă şi vor fi aduse la îndeplinire măsurile dispuse cu privire la probatoriul încuviinţat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen, pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞ, solicitând admiterea, ca temeinic şi legal, a recursului, astfel cum a fost declarat şi formulat, casarea încheierii recurate şi, rejudecând pe fond cauza, respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată de societatea- reclamantă.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt istoricul litigiului şi a criticat încheierea primei instanţe pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Suspendarea executării actului administrativ-fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanţa de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, detaşând complet cererea de suspendare de fondul cauzei.

Apreciază eronată soluţia instanţei de fond, întrucât, cererea de suspendare se poate admite doar în condiţiile în care reclamanta face, într-adevăr, dovada producerii unei pagube iminente în patrimoniul său, sau şi că există o cauză bine justificată.

Aşadar, consideră recurenta-pârâtă că achitarea cauţiunii este una dintre condiţii pentru admiterea cererii de suspendare a executării silite, însă, îndeplinirea acesteia nu este suficientă pentru suspendarea executării silite, intimata-reclamantă trebuind să facă dovada îndeplinirii şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege.

Astfel, susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond nu argumentează în niciun fel în considerentele hotărârii judecătoreşti prejudiciul care i s-ar produce intimatei-reclamante prin executarea silită pe care organele fiscale ar demara-o împotriva intimatei, şi nici în ce fel ar fi perturbată activitatea acesteia prin începerea executării silite.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de fond, prin soluţia pronunţată, nu arată nici care este cazul bine justificat pentru a fi îndeplinită condiţia suspendării executării silite.

Prin urmare, consideră că reclamanta nu a adus niciun "motiv temeinic" în susţinerea cererii sale de suspendare a executării silite, aşa cum impune art. 15 din Legea nr. 554/2004, contrar reţinerilor instanţei de fond.

În speţă, arată recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului cauzat de actele de executare pe care instituţia recurentă le-ar întocmi împotriva acesteia, nici faptul că s-a început în realitate executarea silită împotriva ei, şi nici a prejudiciului care ar urma să îi fie cauzat prin măsurile de executare silită, faptul că faţă de contestatoare a fost întocmită o decizie de impunere nefiind un argument pertinent pentru admiterea cererii de suspendare.

Totodată, recurenta-pârâtă învederează faptul că nici cuantumul debitului stabilit prin decizia de impunere contestată nu este de natură să justifice o astfel de măsură, în condiţiile în care, pe de o parte, eventualele măsuri de executare silită ce urmau a fi luate sunt strict reglementate de legiuitor, atât în ceea ce priveşte obiectul acestora, cât şi valoarea lor, iar, pe de altă parte, întoarcerea executării permite intimatei repunerea în situaţia anterioară prin restituirea tuturor sumelor încasate de la aceasta în cadrul procedurii de executare silită, în cazul în care se dovedeşte că măsura de executare silită ar fi nejustificată.

Mai mult, recurenta-pârâtă este de părere că acordarea suspendării nu trebuie să reprezinte o favoare, ori un ajutor dat debitorilor contestatori, ci o măsură menită să împiedice prejudicierea lui; or, această distincţie nu a fost făcută de instanţa de fond.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata- reclamantă A. S.R.L. Reşiţa a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 şi 15 atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală "Solicitarea suspendării prin acţiunea principală" prevede că:

"(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei".

Art. 14 din Lege impune, în acest scop îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr554/2004, rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situaţia în care instanţa va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013, nr. 3019/2015 ş.a.m.d.), Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare) etc.

În prezenta cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, se regăsesc "împrejurări vădite", argumentele intimatei-reclamante din cererea de suspendare având capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative şi, în acest sens, Înalta Curte aminteşte că, în legătură cu suma din Decizia de impunere, există pe rol şi un dosar penal, şi, mai mult, intimata-reclamantă, petenta cererii de suspendare, se apără în sensul că a achitat suma reţinută de organele fiscale.

În plus, Înalta Curte reţine că sunt elemente care întăresc îndeplinirea acestei condiţii, având în vedere soluţia favorabilă obţinută de reclamantă în dosarul privind cererea de suspendare, pe temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a aceloraşi acte administrative ce se solicită a fi suspendate şi în prezenta cauză.

Prin sentinţa nr. 353/2018 din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş- Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, şi s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de AJFP Timiş-Activitatea de Inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 215/30.10.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii emisă de ANAF-Direcţia Generală de Administrarea a Marilor Contribuabili până la pronunţarea instanţei de fond.

Această soluţie dată cererii de suspendare a actelor administrative până la pronunţarea instanţei de fond vine să confirme constatarea primei instanţe, în sensul îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cu toate că această hotărâre nu are putere de lucru judecat în prezenta cauză, totuşi, Înalta Curte nu are abilitarea legală de a ignora analiza realizată de instanţa anterioară, finalizată cu pronunţarea unor hotărâri definitive, prin care, în cauza prezentă - ca efect al cercetării unor motive identice cu cele invocate de reclamanta din această cauză-, instanţa a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Mai reţine Înalta Curte că simplul fapt că aparenţa de nelegalitate, necesară în vederea analizei unei cereri de suspendare, are a se relaţiona cu chestiunea interpretării unui text legal, nu înseamnă tranşarea în acest litigiu a acestui aspect (aplicarea corectă sau nu a textului legal, ce se impune a fi analizată în cadrul litigiului pe fondul cauzei), pe de o parte şi, pe de altă parte, nu exclude posibilitatea analizei soluţiei de suspendare, astfel cum s-a arătat, aşa cum susţine recurenta-pârâtă; a conchide contrariul, ar însemna a decide că, o dată ce fondul are în vedere interpretarea unui text legal, suspendarea actului administrativ este exclusă de plano, ceea ce nu poate fi primit.

În continuare, Înalta Curte reţine că cele două condiţii legale, respectiv, cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte reţine că, în speţă, este întrunită şi condiţia pagubei iminente, aşa cum este definită de prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, în ipoteza executării deciziei prin implementarea măsurilor dispuse, care pot fi anulate în primă instanţă pe calea contenciosului administrativ în situaţia admiterii acţiunii în anulare, motiv pentru care, vor fi înlăturate şi criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiei privind existenţa pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ.

Astfel, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ- ceea ce, în cauză, s-a dovedit, pe de o parte, dată fiind suma mare în cauză, iar, pe de altă parte, s-a început executarea silită, încât, poprirea şi executarea conturilor ar perturba grav funcţionarea societăţii-intimate.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 15, cu referire la art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă A.J.F.P. Timiş, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 15 din Legea nr. 554/2004 fiind corectă şi legală.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞ împotriva încheierii de şedinţă publică din 19 februarie 2020, a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2020.