Insured Persons’ Guarantee Fund: non-acceptance of late-payment penalties and litigation costs as insurance credits in insolvency

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, contestaţie împotriva Deciziei nr. 6256/31.05.2017 emisă de pârât, solicitând: admiterea cererii şi anularea deciziei contestate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 488 din 09 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii formulate de către recurenta- reclamantă A., aşa cum a fost formulată şi precizată.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa primei instanţe ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de fond a interpretat eronat norma de drept material, în sensul că a dat o greşită interpretare acesteia, mai mult, au fost reţinute greşit faptele în raport cu exigenţele textului de lege.

Susţine recurenta-reclamantă că în mod incorect a reţinut instanţa de fond faptul că intimata-pârâtă nu poate să se substituie asigurătorului, atât în drepturi, cât şi în obligaţii, asigurătorul fiind obligat conform condiţiilor de asigurare să acorde despăgubiri părţii prejudiciate, în condiţiile în care această interpretare încalcă principii de drept, întrucât, arată aceasta, a achitat contravaloarea poliţei de asigurare seria x nr. x încheiată cu asigurătorul B. S.A., şi se impune ca şi aceasta să respecte obligaţiile asumate, de plată a eventualelor despăgubiri, la nivelul sumelor prevăzute în poliţă, potrivit condiţiilor de asigurare, inclusiv, pentru riscuri suplimentare.

În aceste condiţii, consideră recurenta-reclamantă, nu se poate primit ca fiind temeinici şi legal să se susţină că F.G.A. nu se substituie asigurătorului şi nu preia obligaţiile acestuia asumate în urma încheierii contractelor de asigurare. În opinia sa, orice sancţiuni aplicate asigurătorului trebuie să fie opozabile Fondului, care trebuie să achite atât despăgubirile, dar şi orice alte datorii ale B., dobânzi, penalităţi, cheltuieli de judecată, întrucât acestea au fost generate de modul defectuos în care a înţeles B. să rezolve diferendele cu asiguraţii.

Recurenta-reclamantă consideră că în situaţia în care nu i s-ar achita despăgubirea, aşa cum a fost solicitată, s-ar afla în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză a asigurătorului, care a înţeles să aibă doar drepturi, dar nu şi obligaţii.

Referitor la dobânzile solicitate, recurenta susţine că acestea sunt drepturi câştigate în instanţă şi, în consecinţă, opozabile Fondului, şi în niciun caz nu poate fi exonerat de la plata acestora, aşa cum eronat interpretează instanţa de fond.

Solicită recurenta-reclamantă a se ţine cont de obligaţiile pe care le are F.G.A., întrucât acesta se substituie Asigurătorului pentru poliţele încheiate până la expirarea acestora, în condiţiile în care nu a cerut F.G.A. să plătească pur şi simplu suma solicitată, ci urmare a unor verificări prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor, conform condiţiilor agreate prin Poliţa de asigurare seria x nr. x

În fine, arată recurenta-reclamantă că formulează aceste critici, în condiţiile în care, instanţa de fond nu a ţinut cont de afirmaţiile intimatului-pârât, care admite că nu a solicitat documentele suplimentare privind greutatea stratului de zăpadă şi că nu s-a prezentat pentru constatarea situaţiei de fapt.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei civile recurate, hotărâre judecătorească prin care, în mod întemeiat şi legal prima instanţă a respins în tot contestaţia şi a menţinut Decizia F.G.A.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 6256/31.05.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care pârâtul a refuzat plata sumei de 11.590,50 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/25.10.2016.

Prin sentinţa recurată, s-a respins contestaţia reclamantei împotriva Deciziei nr. 6256/31.05.2017, ca nefondată, soluţie care este corectă şi legală, fiind adoptată şi de către instanţa de control judiciar.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile din Legea nr. 213/2015, critici pe care Înalta Curte le consideră nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate.".

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un eveniment asigurat, având ca urmare producerea unui prejudiciu material, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi beneficiarii asigurării neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nicio obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Susţinerile recurentei privind modalitatea de interpretare a definiţiei legale a creanţelor de asigurări cu referire la sumele rezervate pentru aceşti creditori nu pot fi primite, având în vedere că această dispoziţie normativă vizează exclusiv valoarea unor despăgubiri derivând din elemente de fapt necunoscute încă de creditorul de asigurare la data formulării cererii de acordare a acestor despăgubiri şi descoperite în cadrul acestei proceduri administrative, situaţia de fapt din prezenta cauză neîncadrându-se într-o astfel de ipoteză.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi a dispoziţiilor art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, toate despăgubirile/indemnizaţiile înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Aşadar, în situaţia de faţă, obligaţia plăţii de penalităţi de întârziere incumbă exclusiv societăţii de asigurare, fiind născută ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a achita despăgubirile în termen, cu privire la cheltuielile de judecată neexistând nici un titlu executoriu prin care pârâtul să fie obligat la plata acestora.

Recurenta-reclamantă consideră nelegală sentinţa recurată şi din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul pretins prin cererea adresată FGA.

Cât priveşte includerea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru evenimentele asigurate produse.

În cazul intervenirii evenimentului asigurat, având ca urmare producerea unui prejudiciu material, aşa cum este cazul în speţă, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală.

Or, instituţia pârâtă nu are calitatea de asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar între Fondul de Garantare a Asiguraţilor intimatul-pârât, s.n. şi asigurat- recurenta-reclamantă A., nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

F.G.A. nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nicio obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată sa rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul contravalorii cheltuielilor de judecată efectuate, solicitate de recurenta-reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, astfel că prima instanţă corect a respins acţiunea reclamantei sub acest aspect.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că prejudiciul în cauză este cel stabilit prin hotărârea judecătorească definitivă, respectiv, sentinţa civilă nr. 8360/11.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, iar cheltuielile de judecată din această hotărâre judecătorească, nu pot fi acordate în cadrul acestei proceduri, pentru că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în acel dosar.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta- reclamantă A., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/2015 fiind corectă şi legală.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 488 din 09 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2020.