Nullity of cassation appeal for failure to develop specific grounds challenging reinstatement in time under insurance guaranty legislation.

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat anularea parţială a deciziei nr. 14017/16.04.2014, în ceea ce priveşte art. 2 al acesteia, obligarea intimatei la plata suma de 1155 RON lunar începând cu luna mai a anului 2015 şi până la majoratul minorei A., dar nu mai târziu de 26 de ani, precum şi obligarea intimatei la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4067 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat parţial decizia nr. 6562/16.06.2017, sub aspectul respingerii ca tardiv formulate a cererii de plată înregistrate sub nr. x/30.01.2018 cu privire la suma de 50.000 EUR reprezentând daune morale şi la prestaţiile periodice anterioare datei de 24.10.2017 şi a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile recurate a formulat recurs pârâtul, invocând cazurile de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea dată de prima instanţă în dosarul procesual înregistrat cu nr. x/2018 cuprinde motive contradictorii, străine tic natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. Când hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) şi pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") din C. proc. civ.

A arătat recurentul că aşa cum a menţionat prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, având în vedere situaţia deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A. şi pentru soluţionarea dosarului de daună şi a cererii de plată nr. x/30.01.2018 (data poştei 25.01.2018), Fondul de garantare a asiguraţilor, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzută de Legea specială nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, a emis Decizia nr. 6562/16.06.2017, prin care a fost respinsă integral cererea petentei (reclamanta în prezentul dosar) ca tardiva -cererea de plată Fiind depusă la FGA, după împlinirea termenului legal de 90 de zile reglementat expres de art. 14 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

A invocat prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 precum şi prevederile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2016 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurenta că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat ţinând scama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

De asemenea, recurenta a susţinut că a arătat în faţa instanţei de fond că faptul că, în doctrina juridică, decăderea este considerată ca fiind "mai gravă decât nulitatea. Astfel, dacă actul nul poate fi refăcut, o asemenea posibilitate nu există şi pentru actul tardiv, pentru că decăderea stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un anume act de procedură. Pe de altă parte, condiţiile repunerii în termen sunt atât de stricte încât destul de rar se va ajunge ca sancţiunea să fie înlăturată".

Faţă de situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că petentele au depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/30.01.2018 (data poştei 25.01.2018) ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 159/06.02.2017 pronunţata de Judecătoria Giurgiu in dosarul nr. x/2016 modificata in parte si rămasa definitiva la data de 19.10.2017, conform deciziei nr. 1429/A/2017 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin urmare, petenta avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, adică de la data rămânerii dcflnilive a deciziei penale nr. 1429/A/2017/19. I0.2017. care esle data pronunţării acestei decizii. În condiţiile în care sunt incidente dispoziţiile art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. "Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel şi până la data de 18.01.2018.

În sensul aplicării dispoziţiilor art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. s-a pronunţat în mod constant şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dispus respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de recurs, cu următoarea motivare: "deciziile pronunţate in apelurile soluţionate potrivit alin. (1) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) C. proc. pen.." (a se vedea decizia penală nr. 1327/30.09.2015 pronunţată de ICCJ - S.Penală în dosarul penal nr. x/2012).

Prin urmare, nu pot fi reţinute ca temeinice şi legale motivele prezentate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 4067/12.10.2018, argumentul exprimat de prima instanţă în sensul că "decizia penală definitiva (prin care a fost majorat cuantumul despăgubirilor) a fost comunicata pârtilor la data de 13.12.2017, iar fata de acest moment, cererea de plata transmisa la data de 25.01.2018 si inregistrata la FGA sub nr. x/30.01.2018 este in termenul de 90 de zile" fiind contrar dispoziţiilor exprese ale art. 522 alin. (1) din C. proc. pen., care arată în mod lămurit care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale.

Este lipsit de temei de drept considerentul prezentat de prima instanţă prin sentinţa recurară în sensul că termenul de decădere de 90 de zile nu a început să curgă de la data pronunţării deciziei penale nr. 1429/A/2017/19.10.2017 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, ci de la data la care această hotărâre a fost comunicata.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop si destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa si nu preia obligaţiile asigurătorului asumate in urma incheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule.

Potrivit art. 2 din Legea 213/2015 dispune la alin. (1) ca: Fondul, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător.

FGA nu preia OPE LEGIS obligaţiile vreunui asigurător in faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolventei unui asigurător si FGA funcţionează in baza unor dispoziţii legale a analizat cererea si a aplicat întocmai dispoziţiile legale. FGA nu este succesoarea in drepturi si obligaţii a vreunui asigurător, in acest caz, C. S.A. si nu datorează despăgubiri prin "efectul legii", asa cum a înteles reclamantul.

FGA nu plăteşte pentru asigurătorul in faliment, după cum nici asigurătorul in aliment nu plăteşte prin FGA. FGA nu plăteşte in baza răspunderii contractuale, FGA neavand niciun raport contractual cu creditorul de sigurare. Recurenta - reclamanta - confunda obligaţia de plata a FGA cu obligaţia de plata a sigurătorului.

Astfel, FGA plăteşte in baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei 16/2015 a ASF, ca urmare a descinderii procedurii de faliment si nicidecum in baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligaţiilor fiind cu totul si cu totul diferite.

Potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"...Instrumentarea dosarelor de dăunase va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări. în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări- iar nu ca obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născuta din raportul contractual al asiguratului sad beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Tocmai caracterul independent si statutul juridic de autoritate distinctă, ale FGA conferă FGA-ului, legitimitate procesuala activa in dosarul de faliment al asigurătorului sa solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii admimistrative necontencioase prevăzuta de Legea nr. 213/2015 si a Normei 16/2015 a ASF, procedura obligatorie si nu opţionala.

Astfel, art. 18, alin. (1) din Norma-16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraţilor dispune: "După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, Fondul va prelua de la asigurător evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare".

In acest caz FGA a preluat de la asigurătorul B. S.A. si dosarul de dauna respectiv dar, pentru ca si creditorii de asigurare sa fie despăgubiţi sunt obligaţi sa parcurgă o procedura administrativa necontencioasa obligatorie, procedura respectata de reclamantul din cauza dedusa judecaţii.

B. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunţata la data de 16.02.2017 in dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a ll-a Civila, devenind definitiva la data de 17.03.2017, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menţionate.

In speta prezenta, se poate observa faptul ca, decizia penala nr. 159/06.02.2017 pronunţata de Judecătoria Giurgiu in dosarul nr. x/2016 a fost modificata in parte si a rămas definitiva la data de 19.10.2017, conform deciziei nr. 1429/A/2017 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, petenta înţelegând sa formuleze cererea de plata (anexa nr. 6) la data de 25.01.2018-data poştei, peste termenul de 90 zile stabilit de legislaţie.

Dreptul de creanţa a reclamantei s-a născut ulterior rămânerii definitive hotărârii de descindere a procedurii falimentului asigurătorului, si anume la data la care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva (19.10.2017).

Astfel cum a susţinut si in fata instanţei de fond, in cauza de fata, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plata începe sa curgă de Ia data naşterii dreptului de creanţa al reclamantei.

Aşadar, momentul naşterii dreptului de creanţa al petentei este 19.10.2017, când a fost pronuntala decizia penala nr. 429/A/20l7 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti si nu data la care i-a fost comunicata decizia penala.

In mod greşit instanţa de fond nu a avut in vedere si dispoziţiile art. 552 si art. 553 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora decizia penala este definitiva si poate fi pusa in executare de la momentul pronunţării sale, iar nu de la comunicarea sa.

In cazul dedus judecaţii FGA nu a respins cererea de plata ca fiind prescris vreun drept material la acţiune ci, a constatat ca reclamanta a formulai si adresat cererea de plata după expirarea termenului de 90 de zile, ultima zi in care aceasta putea sa formuleze cererea de plata si sa o inregislreze la FGA fiind 18.01.2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

După închiderea dezbaterilor, până la pronunţarea prezentei cauze, recurentul a transmis la dosarul cauzei ordinul de plată reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 200 RON.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, urmează a o admite, pentru următoarele considerentele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în condiţiile expres prevăzute de lege, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Aceste norme imperative instituie în sarcina recurentei obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa de control judiciar învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la unul din cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul-pârât nu a formulat motive de recurs la adresa sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, prin care să arate în ce constă nelegalitatea acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a enunţat textul legal, fără a dezvolta critici circumscrise acestuia. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reluat prin cererea de recurs situaţia de fapt a cauzei, însă nu a formulat critici efective pentru care hotărârea instanţei de fond este nelegală.

În motivele de recurs nu se regăsesc niciun fel de critici cu privire la sentinţa recurată, susţinerile din recurs fiind practic reluate din susţinerile formulate în faza primei instanţe, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, deşi cererea de recurs trebuie să vizeze, pentru motive de nelegalitate, argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În mottivarea soluţiei, a reţinut instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Spre deosebire de vechea reglementare a C. proc. civ., care folosea sintagma "împrejurare mai presus de voinţa părţii", noua expresie folosită de legiuitor extinde posibilitatea de repunere în termen prin acceptarea mai multor cazuri care să justifice pierderea termenului legal imperativ, putându-se înţelege acele situaţii care nu sunt imputabile titularului dreptului procesual şi care sunt apte să împiedice exercitarea actului de procedură în termen.

Instanţa de fond a reţinut că reprezintă "motive temeinic justificate" împrejurările invocate de reclamantă, titular al unui drept de creanţă constând în contravaloarea daunelor acordate ca urmare a decesului unui părinte, având în vedere că nu există nicio dovadă a aducerii de către asigurător la cunoştinţa reclamantei a măsurilor şi dispoziţiilor stabilite de Autoritatea de Supraveghere Financiară, deşi aceştia se aflau într-un proces pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, iar după obţinerea pe cale jurisdicţională a unui titlu executoriu, cererea de plată trebuia însoţită de copia acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015:

"(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate".

Or, decizia penală definitivă (prin care a fost majorat cuantumul despăgubirilor) a fost comunicată părţilor la data de 13.12.2017, iar faţă de acest moment, cererea de plată transmisă la data de 25.01.2018 şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/30.01.2018 este în termenul de 90 de zile.

Prin urmare, în materia decăderii, deşi nu este caz de întrerupere legală a termenului, instanţa reţine că poate constitui motiv temeinic justificat pentru sesizarea în aceste condiţii a Fondului de Garantare a Asiguraţilor împrejurarea că reclamanta, faţă de situaţia personală constând în pierderea unui părinte la vârsta de 12 ani şi parcurgerea unei proceduri judiciare penale care a durat aproape doi ani, nu a cunoscut data deschiderii procedurii de insolvenţă a asigurătorului B., nefiind nici notificată conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 503/2004.

Deşi hotărârile judecătoreşti sunt pronunţate în contradictoriu cu un particular (asigurătorul B.), astfel că nu poate fi invocat principiul executării din oficiu de către stat (prin FGA) a obligaţiilor civile stabilite prin titluri executorii, imposibilitatea de exercitare a dreptului de a primi despăgubiri din fondul de garantare a asiguraţilor, prin interpretarea restrictivă a dispoziţiilor legale raportat la situaţia specifică a reclamantei, ar constitui o sancţiune disproporţionată în dreptul de a accesa procedura specială, care are ca scop acoperirea creanţelor de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări.

Astfel, instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantei apreciind cererea acesteia repusă în termen, argumentând în fapt şi în drept această împrejurare, considerente împotriva cărora recurentul nu a formulat critici concrete cu privire la acest aspect.

Recurentul se limitează la reluarea susţinerilor invocate la fond, fără să combată pentru nelegalitate raţionamentul instanţei şi să formuleze, astfel, critici susceptibile de examinare în recurs, la adresa hotărârii pronunţate de instanţa de fond, cu privire la repunerea în termen reţinută de instanţa de fond în baza incidenţei dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică în mod concret şi efectiv determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, deşi dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii, prezentul recurs reprezintă un recurs formal, prin care nu se aduc niciun fel de critici efective de nelegalitate hotărârii recurate.

În consecinţă, pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, a nulităţii recursului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4067 din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2020.