Obligation to issue administrative compensation decision; statutory 30-day response deadline overrides claim of reasonable time due to caseload

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la emiterea Deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu nr. x, în data de 23.05.2017.

Prin întâmpinare, pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a invocat excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1471 din 27 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea înregistrată sub nr. x/23.05.2017. A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii formulate ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

După ce a prezentat situaţia de fapt, a arătat recurentul-pârât că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru soluţionarea cererilor şi nici nu poate fi prevăzut un asemenea termen, având în vedere numărul foarte mare de cereri pe care le primeşte.

Astfel, soluţia este aplicarea unui termen rezonabil de soluţionare a cererilor care îi sunt adresate, soluţie care este confirmată atât de practica CEDO, cât şi de soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care privesc soluţionarea administrativă a anumitor cereri ce presupun un demers administrativ laborios de analiză şi documentare.

În argumentarea aplicării termenului rezonabil de soluţionare a menţionat recomandarea privind buna administrare prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a cerut statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi exercite obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă. Ca urmare a aderării României la UE şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare, ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

În opinia recurentului, prin stabilirea de către instanţă a obligării recurentului la soluţionarea cererii unui petent înaintea altor cereri, s-ar deturna ordinea de soluţionare, obligând Fondul de Garantare să soluţioneze cererea intimatului-reclamant care s-a adresat instanţei înaintea altor persoane care aveau prioritate faţă de acesta.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că prezenta cauză nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială emisă în baza dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă. Petitul acţiunii viza emiterea unui răspuns dar cu privire la anumite sume de bani, mai exact la plafonul maxim stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

4. Decizia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză, la data de 23.05.2017, au înregistrat la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, o cerere prin care aceştia au solicitat plata despăgubirilor reprezentând daune materiale şi daune morale urmare a prejudiciului suferit ca efect al evenimentului rutier din data de 8.11.2012.

Autoturismul implicat în eveniment era asigurat la S.C. E. S.A.

La data de 16.02.2017, Tribunalul Sibiu a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei S.C. E. S.A.

Legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispoziţiile art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

După cum a constatat şi prima instanţă, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de plată. Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport cu numărul mare de cereri ce trebuie soluţionate şi că, prin urmare, cererile se soluţionează într-un termen rezonabil.

Or, reţine Înalta Curte că soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen faţă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 are semnificaţia incidenţei dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege şi nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorităţii publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, la care recurentul a făcut trimitere.

Încărcătura sau slaba organizare a administraţiei nu sunt imputabile solicitanţilor, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată şi de a plăti, eventual, şi daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată aşadar de către intimaţii-reclamanţi a căror cerere, formulată în data de 23.05.2017, nu a fost soluţionată nici până la data soluţionării prezentei căi de atac.

În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei recurate raportat la soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, invocată de pârâtul-recurent, aceste sunt neîntemeiate, instanţa de fond argumentând în mod judicios soluţia pronunţată.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1471 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2020.