Waiver of premium suspension defense via insurer’s implicit agreement to repair vehicle

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR solicitând anularea Deciziei nr. 10075/19.10.2017 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 1415,54 RON, reactualizate până la data plăţii efective, cu titlul de despăgubiri civile, precum şi a cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1921 din 23 aprilie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de A., în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia FGA nr. 10075/19.10.2017, a obligat pârâtul la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 1415,54 RON şi a obligat pârâtul FGA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 191,5 RON(taxă judiciară de timbru).

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1921 din 23 aprilie 2018 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată şi menţinerea în tot a Deciziei nr. 10075/19.10.2017 emisă de FGA.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că nu poate fi reţinută în cauză susţinerea primei instanţe prin care se menţionează că asiguratorul nu a înţeles să declare unilateral rezilierea contractului, astfel că acesta a rămas în fiinţă până la ajungerea la termen şi nici faptul că un inspector de daună a fost de acord cu introducerea autovehiculului în reparaţie ceea ce echivalează în opinia instanţei cu renunţarea implicit la beneficiul suspendării.

Precizează recurentul că, FGA a preluat dosarul de daună de la societatea B. S.A., iar recurentul în aplicarea şi rezilierea scopului pe care i-l conferă Legea nr. 213/2015 are căderea de a instrumenta dosarele de daună în nume propriu.

Emiterea actului administrativ este rezultatul unui proces ce necesită mai multe verificări, iar constatarea inspectorului de daună nu poate constitui un element de natură a conduce la concluzia că: recurentul a renunţat implicit la beneficiul suspendării prin neîndeplinirea condiţiilor art. 10.7 din Condiţiile generale, cum greşit a constatat instanţa de fond.

În opinia recurentului, pronunţarea unei hotărâri de admitere a unei cereri de plată ce îşi are suportul juridic într-o poliţă cu o rată neachitată, încalcă principiul elementar al respectării convenţiei părţilor în procesul civil.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în următoarele limite şi pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, în cauza de faţă, reclamantul s-a adresat pârâtului cu cerere în despăgubire, prezentând în acest sens poliţia x nr. x/16.06.2015, emisă de B. S.A., pentru care s-a stabilit că ratele de asigurare se achită până la termenele de scadenţă din 20.06.2015, 20.09.2015, 20.12.2015 şi 20.03.2016.

Cererea în despăgubire, formulată în temeiul Legii nr. 213/2015, a fost respinsă de pârât pe motiv că din analiza dosarului de daună a rezultat că evenimentul asigurat s-a produs la 13.06.2016, în perioada de valabilitate a poliţei, care a fost încheiată pentru perioada 20.06.2015 - 19.06.2016, însă reclamantul nu a achitat rata nr. 2 la data scadenţei acestora, sens în care efectele poliţei au fost suspendate pentru neplată.

S-a reţinut că prin neplata ratei nr. 2 la scadenţă au devenit incidente dispoziţiile art. 10.6 din Condiţiile generale de Asigurare, potrivit cărora în caz de neplată la termen a unei rate, "aceasta poate fi plătită într-o perioadă de graţie de 15 zile calendaristice, timp în care asiguratul este de drept în întârziere, efectele contractului rămânând nemodificate dacă prima restantă este plătită în acest interval".

S-a mai reţinut că neplata unei rate de primă restantă în perioada de graţie "atrage suspendarea retroactivă a executării oricărei obligaţii a asiguratorului, începând cu data scadenţei".

Având în vedere prevederile art. 10.6 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor aparţinând persoanelor juridice, pârâtul-recurent din prezenta cauză corect a apreciat că prin neplata în perioada de graţie a ratei nr. 2 a poliţei de asigurare a intervenit suspendarea, dar nu a contractului ci a obligaţiilor derivând din poliţa de asigurare care reveneau asiguratorului.

Instanţa de control judiciar observă că deşi intimatul-reclamant nu a achitat nici la scadenţă şi nici în perioada de graţie rata nr. 2 a contractului de asigurare, asiguratorul nu a înţeles să declare unilateral rezilierea contractului, astfel că acesta a rămas în vigoare până la ajungerea la termen.

Recurentul-pârât a invocat că motivul respingerii cererii de despăgubire este de fapt faptul că efectele suspendării obligaţiilor asiguratorului nu au încetat, nefiind îndeplinite condiţiile art. 10.7 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor aparţinând persoanelor juridice.

Or, instanţa de control judiciar observă că asiguratorul nu a opus asiguratului neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 10.7 din Condiţiile generale.

Mai mult decât atât, prin documentul eliberat la data de 14.06.2016 inspectorul de daune a fost de acord cu introducerea autovehiculul în reparaţie, la o unitate service agreată, în scopul remedierii avariilor produse ca urmare a evenimentului asigurat la data de 13.06.2016, fără a opune intimatului-reclamant suspendarea efectelor poliţei, reţinându-se în acest sens că s-a renunţat implicit la beneficiul suspendării prin neîndeplinirea condiţiilor art. 10.7 din Condiţiile generale.

În acest context, instanţa de fond în mod corect a reţinut că poliţia de asigurare este în vigoare şi produce efecte de ambele părţi, inclusiv în privinţa obligaţiilor Asiguratorului.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dispus anularea Deciziei nr. 10075/19.10.2017, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1921 din 23 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2020.