Annulment of fiscal security measures for lack of concrete risk of asset concealment and violation of the right to be heard

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal cu nr. x/2017, reclamanta MEDUSA SECURITY S.R.L., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE CARAS SEVERIN, anularea Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii numărul 1935/26.06.2017, pentru obligaţii de plata in suma totala de 1.368.260 RON, şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea tuturor măsurilor asigurătorii înfiinţate în baza acestei decizii prin acte subsecvente.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 4398 din 17 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia formulată de către reclamanta MEDUSA SECURITY S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA, şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE CARAŞ SEVERIN, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4398 din 17.11.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea Medusa Security S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare admitere acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac a susţinut recurenta că în ceea ce priveşte organul fiscal competent, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, norme ce se aplică cu prioritate în faţa oricărei norme de rang inferior legii, cum ar fi Ordinul ANAF nr. 2456/2016, reţinut de instanţă. Precizează recurenta-reclamantă că societatea este în administrarea organului fiscal de la domiciliul acesteia, respectiv Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti, asa încât organul fiscal competent de a emite actul dedus judecaţii era Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti, şi nu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Sevcrin, cum în mod eronat a susţinut instanţa de fond.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond cu privire la faptul că Decizia de instituire de măsuri asigurătorii contestată este emisă şi motivată potrivit exigenţelor imperative ale dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală este nefondată, fiind invocate motive străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În opinia recurentei, instanţa de fond nu face altceva decât să precizeze că autoritatea fiscală în cuprinsul Deciziei de instituire de măsuri asigurătorii a dezvoltat suficiente elemente, dovedind suspiciunea de fraudă - paragraful 1, pagina 5 din cuprinsul Sentinţei recurate. Or, instanţa de control judiciar analizând decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, decizie suspusă controlului judecătoresc, va observa că în cuprinsul acesteia nu există nicio menţiune cu privire la vreo suspiciune de fraudă.

În continuare recurenta-reclamantă susţine că niciuna dintre împrejurările de fapt reţinute prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi preluate de instanţa de fond respectiv: asa zisa preluare a unui număr mare de angajaţi de la S.C. A. S.R.L. şi a principalilor clienţi ca pondere în activitate şi sume facturate; amânări succesive ale administratorului societăţii, existenta unui debit într-un cuantum ridicat, nu se pot circumscrie dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, toate aceste aspecte nedovedind "pericolul" de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului şi nici caracterul excepţional stabilit de legiuitor pentru a se dispune astfel de măsuri.

Un alt motiv de nelegalitate al sentinţei referite vizează motivarea instanţei de fond cu privire la legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii faţă de nesocotirea prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Greşit a reţinut instanţa de fond că în speţa de faţă nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală - obligaţia ascultării contribuabilului - întrucât organele intimatei au dispus măsuri asigurătorii, ce devin executorii, fiind incidentă excepţia prevăzuta de art. 9 alin. (2) lit. .d Codul de procedură fiscală.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/26.06.2017 emisă de DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA au fost instituite măsuri asiguratorii sub forma popririi asupra sumelor datorate de terţi şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile proprii, în temeiul art. 213 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură fiscală si al Anexei I la OPANAF nr. 2546/2016, pentru suma de 1.368.260 RON.

Măsura a fost dispusă de organele fiscale, având în vedere că prin Decizia nr. 1932/26.06.2017 s-a dispus angajarea răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală pentru obligaţiile fiscale în sumă de 1.368.260 RON, raportat la declararea stării de insolvenţă a S.C. A. S.R.L..

Organul emitent a apreciat că există riscul unei eventuale sustrageri de la plata obligaţiei, având în vedere si scopul urmărit de S.C. Medusa Security S.R.L. privind preluarea unui număr mare de angajaţi (conform adresa ITM Bucuresti) de la S.C. A. S.R.L., a principalilor clienţi cu pondere în activitate şi sume facturate(conform Decl. 394), acţiuni care au fost precedate solicitării de deschidere a procedurii de insolvenţă a S.C. A.(notificarea societăţii privind intenţia de deschidere a procedurii de insolvenţă a S.C. A.), amânări succesive solicitate de asociatul unic, d-na B., a S.C. Medusa Security S.R.L., pentru consultarea dosarului de atragere a răspunderii solidare şi procedura de audiere(în cadrul procedurii de răspundere solidară).

Reclamanta s-a adresat la data de 18.07.2017 instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, cu acţiunea de faţă, solicitând anularea măsurii şi invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

În conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2005, se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Din cuprinsul textului de lege anterior enunţat rezultă că pentru a se justifica instituirea acestei măsuri, organul de control, respectiv intimata-pârâta din cauza dedusă judecăţii, trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori sa îşi risipească patrimoniul. Aprecierea acestui pericol trebuie justificată prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitorului, de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc).

Or, în cauză, faţă de cele sus arătate, instanţa de recurs apreciază că nu au fost întrunite criteriile cerute de lege pentru instituirea măsurii asiguratorii sub forma popririi asupra sumelor datorate de terţi şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile proprii ale societăţii, în temeiul art. 213 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură fiscală şi al Anexei I la OPANAF nr. 2546/2016, pentru suma de 1.368.260 RON, iar decizia emisă în acest sens de către pârâta este susţinută de motive generale, insuficiente pentru instituirea unei astfel de măsuri.

Dincolo de această minimă motivaţie, intimata-pârâtă nu a relevat date concrete, aspecte certe care să arate că recurenta-reclamantă urmează a avea o conduită de natură să confirme pericolul ca aceasta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte subliniază şi că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. De asemenea, simpla alegaţie potrivit căreia există posibilitatea ca aceasta să-şi înstrăineze patrimoniul, care nu este dublată şi de indicarea unor indicii concrete deduse din acţiunile efective întreprinse de reclamantă, nu este de natură să justifice luarea unor măsuri asigurătorii cu privire la patrimoniul recurentei-reclamante.

Mai mult decât atât, niciuna dintre împrejurările de fapt reţinute prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi preluate de instanţa de fond (paragraful 2, pagina 5 din cuprinsul sentinţei recurate), respectiv: aşa zisa preluare a unui număr mare de angajaţi de la S.C. A. S.R.L. şi a principalilor clienţi ca pondere în activitate şi sume facturate; amânări succesive ale administratorului societăţii, existenta unui debit într-un cuantum ridicat, nu se pot circumscrie dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, toate aceste aspecte nedovedind "pericolul" de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului şi nici caracterul excepţional stabilit de legiuitor pentru a se dispune astfel de măsuri. Susţinerile intimatului-pârât prin aşa zisa preluare a principalilor clienţi ca pondere în activitate şi sume facturate, nu poate conduce decât la încasarea unor venituri suplimentare de către recurentă, venituri care de altfel pot susţine orice obligaţie fiscală suplimentară, conducând la o creştere a patrimoniului societăţii recurente şi în niciun caz la acţiuni de risipire a patrimoniului sau de sustragere sau ascundere a acestuia.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu s-a făcut dovada că societatea recurentă se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, pericolul la care se referă textul de lege trebuie să fie concret şi obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

Stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligaţii, iar măsurile asiguratorii se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, astfel de indicii lipsesc însă din motivarea deciziei atacate.

Totodată, contrar susţinerilor intimatei, în cauză nu este incidentă excepţia prevăzută la art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, întrucât măsurile asigurătorii preced întotdeauna măsurile de executare, deci nu se identifică cu acestea, şi pot să se transforme în măsuri de executare silită, în condiţiile în care există un titlu executoriu.

Or, la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu exista un titlu executoriu, aşa încât măsurile asigurătorii nu puteau fi asimilate sau confundate cu măsurile de executare silită.

Aşa fiind, se reţine, că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 9 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost ascultat contribuabilul, pentru a-şi exprima punctul de vedere, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al acestuia.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza Kamino International Logistics BV (C-129/13), Datema Hellmann Worldwide Logistics BV (C130/13)împotriva Staatssecretaris van Financiën, prin Hotărârea Curţii din 3 iulie 2014).

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va anula decizia de instituire a măsurilor asiguratorii

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Medusa Security S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4398 din 17 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, admite acţiunea, anulează Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2020.