Prescription of Natura 2000 forest compensation claims: civil three-year limit applies, excluding fiscal regimes and suspensive conditions for pre-2010 state aid

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2014 pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014 şi transferată la secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014*, reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti, anularea Adresei nr. x/01.04.2014 raportat la anul 2009, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 93.557,35 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 120,30 ha, situată în zona de conservare totala a Sitului Natura 2000 Cheile Zugrenilor în zona/tipul funcţional T1 şi T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Dorna, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masa lemnoasă aferente anului 2009, precum şi la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 93.557,35 RON începând cel puţin cu data de 01.04.2014, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care MMSC prin Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensaţiilor cuvenite. Cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice a invocat o serie de excepţii, respectiv excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prematurităţii acţiunii, solicitând admiterea acestora.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a autorităţii, a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă vizează aspecte ce intră în sfera de activitate a Departamentului pentru Ape, Păduri şi Piscicultură; că formularea acţiunii în contradictoriu cu subscrisul şi nu cu departamentul indicat, este lipsită de suport juridic, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii în ceea ce îl priveşte ca fiind introdusă împotriva unei entităţi lipsită de calitate procesuală pasivă.

A solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, şi pe cale de consecinţă, să se constatate că Departamentul pentru ape, păduri şi piscicultură are calitate procesuală pasivă, întrucât acesta este, pe de o parte organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, îndeplinind funcţia de autoritate publică centrală în domeniile ape, păduri şi piscicultură şi, pe de altă parte, Ministrul delegat pentru ape, păduri şi piscicultură îndeplineşte atribuţiile ordonatorului principal de credite al ministerului în domeniile pentru care a fost învestit.

Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii formulate de reclamantă a arătat că în speţa de faţă, această procedură pentru acordarea alocaţiilor bugetare prevăzută la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 nu a fost îndeplinită, şi pe cale de consecinţă, între autoritatea publică centrală în domeniul silviculturii Departamentul pentru ape, păduri şi piscicultură şi reclamantă nu s-a creat un raport juridic obligaţional de natura celui pe care reclamanta încearcă să-l invoce.

A considerat că acţiunea formulată de reclamantă este prematură în lipsa efectuării demersurilor premergătoare de întocmire a documentaţiei complete şi a propunerii din partea structurilor teritoriale de specialitate şi ca urmare a solicitat respingerea acţiunii ca prematură.

Prin notele scrise depuse la dosar, pârâtul Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură a invocat excepţiei necompetenţei materiale a Curţii de Apel Suceava solicitând admiterea acesteia şi, pe cale de consecinţă, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului competent în acest sens, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte anularea adresei nr. x/01.04.2014 şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii ca inadmisibilă iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Suceava a apreciat că în prezenta cauză competenţa de soluţionare revine tribunalului.

A apreciat că raportat la modalitatea prin care reclamanta a ales să-şi urmărească pretenţiile, prin solicitarea unor despăgubiri ca o consecinţă a imposibilităţii de a exploata masele lemnoase de pe terenul aflat în proprietatea sa, precum şi la susţinerile expuse în cuprinsul cererii introductive, raportul juridic supus analizei instanţei este unul de drept civil şi nu de drept administrativ; că se impune recalificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, declinarea competenţei către tribunalul corespunzător.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a susţinut că întrucât creanţele deduse judecăţii corespund unei perioade care începe încă din anul 2009 (înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. şi, implicit, abrogarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă), este de necontestat faptul că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ; că potrivit art. 6 alin. (4) Noul C. civ., "prescripţiile, decăderile fi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare ' a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit ", precum şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Astfel, având în vedere că reclamata pretinde o sumă de bani aferentă anului 2009, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară 1 octombrie 2011 sunt în mod evident supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, subscrisa este pe deplin îndreptăţită de a invoca prezenta excepţie.

Întrucât legea nu prevede un termen de prescripţie special cu privire la creanţele susţinute de către reclamantă, incident va fi termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a fost în mod evident depăşit în ceea ce priveşte solicitarea privind contravaloarea produselor de masă lemnoasă aferente anului 2009, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv data de 14.04.2014.

A solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a considerat că solicitarea reclamantei de a se dispune anularea adresei contestate este inadmisibilă, având în vedere că adresa respectivă nu reprezintă un act administrativ.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanta a arătat următoarele:

Raportat la excepţia competenţei materiale a Curţii de Apel Suceava invocată de pârâta DAPP, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, considerând că suma de bani solicitată reprezintă un ajutor de stat care se cuvine reclamantei ca afect direct al legii organice - Codul Silvic - Legea nr. 46/2008 - art. 97 alin. (1) lit. b) coroborat cu prevederile Deciziei C(2012)5166 final/19.07.2012 a CE care a statuat definitiv faptul că aceste compensaţii sunt ajutoare de stat.

A considerat că a parcurs întreaga procedură prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008 coroborat cu prevederile H.G. nr. 861/2009 şi a Normelor Metodologice, respectiv Anexa nr. 2 art. 6 lit. (a)-(f) în vederea obţinerii ajutorului de stat (cerere către A., plângere prealabilă înaintată către pârâta MMSC/DAPP).

Urmare a refuzului nejustificat al ambelor pârâte de acordare a ajutorului de stat solicitat, s-a adresat Curţii de Apel Suceava, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554.2004

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta DAPP, a solicitat respingerea acestei excepţii ca nefondată în lumina următoarelor considerente:

Cu privire la natura juridică a sumei de bani solicitată, a învederat următoarele:

- conform prevederilor art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008, rezidă fără echivoc că această sumă de bani se asigură în integralitate de la bugetul de stat; ca atare, această sumă de bani este o creanţă bugetară, guvernată ca regulă a prescripţiei de Codul fiscal, şi nu de Decretul nr. 167/1958

- conform art. 91 Codul fiscal "Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel; Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".

Ca atare, prescripţia dreptului la acţiune se circumscrie cel puţin unei perioade de 5 ani.

Raportat la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, conform Legii nr. 500/2002, orice alocare bugetară trebuie să fie prevăzută în bugetul statului anticipat. Ca atare, sumele de bani cuvenite proprietarilor pentru anul 2009 trebuiau a fi bugetate în bugetul de stat din anul 2010 (aspect susţinut inclusiv de pârâta DAPP). Ca atare, termenul maxim de plată devenea data de 31.12.2010. Astfel, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 31.12.2010 pentru ajutoarele de stat cuvenite anului 2009.

Conform prevederilor art. 6 alin(2) din H.G. nr. 861/2009 " Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008 cu modificările şi completările ulterioare vor fi continuate după data de 01.01.2010 numai după primirea deciziei favorabile a CE privind ajutoarele de stat"; cum Decizia C(20l2) 5166 final a CE a fost publicată în Jurnalul Uniunii Europene (echivalentul Monitorului Oficial) pe data de 13.09.2012, noul termen de prescripţie curge începând cu această dată.

Raportat la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea actului administrativ nr. 15460/EGE/01.04.2014, reclamanta a învederat faptul că întrucât la primul termen de judecată şi-a modificat cererea de chemare in judecată, respectiv că a renunţat să mai solicite şi anularea parţială a adresei nr. x/01.04.2014, această excepţie a rămas fără obiect.

Prin sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 2014 Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei.

A constatat că reclamanta a renunţat la judecarea cererii de anulare a Adresei nr. x/1.04.2014 raportat la anul 2009.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de acordare despăgubiri formulată de reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură.

A respins ca inadmisibilă cererea de acordare despăgubiri.

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată pe fond a cauzei.

Prin Decizia nr. 455 din 14 februarie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, ÎCCJ a reţinut că litigiul dedus judecăţii vizează refuzul autorităţii pârâte de soluţionare favorabilă a cererii reclamantei având ca obiect restituirea sumei de 93.557,35 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 120,30 ha, situată în zona de conservare totala a Sitului Natura 2000 Cheile Zugrenilor în zona/tipul funcţional T1 şi T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Dorna, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masa lemnoasă aferente anului 2009, precum şi la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 93.557,35 RON începând cel puţin cu data de 01.04.2014, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care MMSC prin Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensaţiilor cuvenite.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014 la data de 11 mai 2017.

Hotărârea pronunţată în cauză, după casarea cu trimitere

Prin sentinţa nr. 99 din data de 13 iunie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prematurităţii cererii, invocate de pârât, luând act şi de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere vizând anularea adresei x/1.04.2014 raportat la anul 2009.

Deopotrivă, a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - prin Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 93.557,35 RON reprezentând despăgubiri/compensaţii pentru anul 2009, cu dobânda legală aferentă începând de la data de 1.04.2014 şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi suma de 5300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 99 din 13 iunie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

În recursul promovat, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, reţinând cauza spre rejudecare, a solicitat respingerea acţiunii formulate de intimata-reclamantă, ca prescrisă.

A susţinut, în esenţă recurentul - pârât că instanta de fond nu a analizat, nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronuntat asupra excepţiei prescriptiei dreptului material la actiune, invocată de autoritate, obligaţie ce îi revenea conform art. 224, 248 397 C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei prescripţiei, arată recurentul că prin cererea de chemare în judecată formulată, intimata a solicitat initial (ulterior renuntând la acest capăt de cerere) anularea adresei nr. x/01.04.2014 prin intermediul căreia Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - prin Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură a respins cererea privind validarea documentaţiei elaborate în vederea obţinerii compensatiilor pretins a i se cuveni în temeiul art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 Codul silvic obligarea Ministerului la Plata respectivelor compensaţii.

Suma solicitată reprezintă contravaloarea pretins a i se cuveni cu titlu de compensatii aferente anului 2009 pentru produsele pe care intimata nu le-a recoltat din cauza functiilor de protectie stabilite în recoltarea masei lemnoase de pe suprafata de teren cu vegetatie forestieră pe care o deţine.

Consideră că, în mod greşit acţiunea intimatei - reclamante a fost admisă de instanţa de fond, în condiţiile în care dreptul acesteia de a solicita acordarea sumelor prescrise s-a stins.

Actul normativ în vigoare în cursul anului 2009 care reglementa posibilitatea acordării acestor compensaţii, l-a reprezentat H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora şi ulterior H.G. nr. 861/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice si juridice a celui proprietate publică privată a unităţilor administrativ-teritoriale si pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice de efectuare a controalelor de fond.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 46/2008 Codul silvic, a fost abrogată O.G. nr. 96/1998, însă dreptul reclamantei la obtinerea acestui tip de compensaţii s-a mentinut prin dispozitiile art. 97 alin. (1) lit. b) conform cărora: " În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice juridice a celui proprietate publică privatä a unitătilor administrativ-teritoriale, statul- alocä anual de la buget, prin bugetul autoritätii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru: (...) b) acordarea unor compensatii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită functiilor de protectie stabilite prin amenajamente silvice care determinä restriclii în recoltarea de masă lemnoasă".

Emiterea adresei nr. x/01.04.2014 de către Ministerul Mediului Schimbărilor Climatice - prin Departamentul Ape nu echivalează cu faptul că subscrisul a recunoscut în mod neîndoielnic dreptul reclamantei de a beneficia de acordarea compensatiilor aferente anului 2009, pentru ca, în acest mod, sä se poatä considera întrerupt termenul de prescriptie extinctivä conform art. 16, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 ale cärui dispozitii sunt aplicabile în speta de fată raportat la data de la care a început sä curgä termenul de prescriptie extinctivă.

Mai mult, pentru a opera întreruperea termenului de prescriptie extinctivă, cauza de întrerupere trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de prescriptie, or, răspunsul autorităţii a fost emis în 01 aprilie 2014, după împlinirea termenului de prescriptie extinctivă.

Contrar asertiunilor intimatei, prevederile art. 6 alin. (2) I ale H.G. nr. 861/2009 se referă la conditiiie în care se acordă compensatiile după data de 1 ianuarie 2010, respectiv determinat de primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Conditia suspensivă privind plata compensatiilor, respectiv primirea deciziei favorabile a Comisiei europene privind ajutoarele de stat, este instituită prin dispozitiile hotărârii guvernului mentionată în alineatul precedent doar pentru acele compensaţii aferente perioadelor ulterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Raţiunea acestei reglementări este mentionată în paragrafele 58 şi 60 ale Deciziei nr. 36/23.11.2015 pronuntată de Înalta Curte de Casatie Justitie - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanta retinând în mod judicios că, până la data de 31 decembrie 2009 nu s-a pus problema confirmärii mäsurilor de ajutor de stat aflate în discutie cu legislatia europeanä, iar Normele metodologice aprobate prin H.G.. nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat" până la sfârşitul anului 2009.

Prin această Decizie, Curtea Supremă a statuat cu caracter obligatoriu în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., faptul că "Pentru acordarea compensatiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicatä, 'i de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind masuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dupa data de 1 ianuarie 2010, trebuie sä existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi sa fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

Or, în speta de faţă, intimata solicită acordarea compensaţiilor aferente anului 2009, compensatii care, "aşadar, nu sunt supuse condiţiei suspensive de a exista decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat de a fi adoptate normele metodologice ulterioare.

Chiar dacă s-ar accepta, argumentum ad absurdum, că textul art. 6 alin. (1) si (2) din H.G. nr. 861/2009 este susceptibil de mai multe interpretări, acceptarea rationamentului intimatei, în sensul că dispozitiile legale sus-mentionate ar fi incidente ajutoarelor de stat aferente anului 2009 nesolicitate sau neacordate până la data de 1 ianuarie 2010, ar însemna nerespectarea modalitătii de dezlegare a acestei chestiuni de drept potrivit Deciziei nr. 36/23.11.2015 pronuntatä de Înalta Curte de Casatie Justitie.

In considerarea aceloraşi argumente nu ar putea fi acceptată nici eventuala ipoteză conform căreia dreptul, în ceea ce priveşte acordarea compensaţiilor de stat aferente anului 2009 ar fi afectat de un termen suspensiv, determinat de data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei CE nr. C(2012)5166 final, respectiv 14.09.2012, termen suspensiv care să determine curgerea termenului de prescriptie extinctivă doar de la data împlinirii lui conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Or, pentru anul 2009, exista un cadru legal care să reglementeze metodologia de calcul a sumelor cuvenite drept compensaţii proprietarilor persoane fizice şi juridice care detin păduri cu functii speciale de protecţie potrivit H.G. nr. 1071/2006 şi, ulterior, H.G. nr. 861/2009, neexistând un impediment de natură a limita posibilitatea intimatei de a efectua demersurile legale în vederea obţinerii compensaţiilor pretinse, atât timp cât acest drept era exercitat înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

În altă ordine de idei, susţine recurentul că, atât timp cat dreptul intimatei de a solicita compensatii a început să curgă cu data de 1 ianuarie 2010, prescriptia aceluiaşi drept a început să curgă cu aceeaşi dată (în temeiuLart. 7.din Decretul_nr. 167/19582) şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie. 2013, astfel că, la data initierii actiunii judiciare, respectiv jumătatea anului 2014, dreptul pretins era prescris.

Consideră recurentul că pasivitatea intimatei pe o perioadă ce depăşeşte cu mult termenul de prescriptie de 3 ani nu poate fi acoperită prin cererea formulată în anul 2014, cu atât mai mult, nu este de natură a înlătura sanctiunea prescripţiei dreptului acestuia în a obtine compensatiile solicitate prin actiune.

În susţinerea prescripţiei invocă şi Decizia Inaltei Curti de Casaţie şi Justiţie nr. 26/2017 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov - sectia de contencios administrativ fiscal în Dosarul nr. x/2015, care la punctul 38 stabileşte natura a acestei creanţe implicit termenul de prescriptie ce se aplică acesteia:

"Deciziile definitive/irevocabile deja pronunţate la nivelul Înaltei Curţi de Casatie şi Justiţie demonstrează că practica judiciară este orientată constant către acelaşi gen de soluţie, în ceea ce priveşte natura juridicä a creantei constând în compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic şi prescripţia dreptului material la acţiune, în sensul că respectivele compensaţii, solicitate în temeiul legal arătat, constituie o forma de ajutor de stat şi nu au natura juridică a unei creanţe bugetare fiscale, nefiind aplicabile dispozifiile art. 91 din Ordonanfa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu aplicarea dreptului comun în materie de prescripţie, reprezentat de Decretul nr. 167/1958."

Atât timp cât prescripţia dreptului reclamantei a început să curgă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 3, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse dispozitiilor art. 184 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctivă, republicat, astfel încât instanta avea nu doar posibilitatea ci chiar obligaţia de a invoca exceptia prescriptiei extinctive, chiar dacă litigiul a fost iniţiat ulterior datei de 1 octombrie 2011.

În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în solutionarea unui Recurs în interesul legii prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, soluţia instantei fiind obligatorie în conformitate cu dispozitiile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa supremă statuând în sensul că "În interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescriptiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeasi data, rămân supuse dispozitiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanlele de judecată, din oficiu, cât părtile interesate pot invoca exceptia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Apreciază astfel recurentul că solicitarea intimatei de acordare a compensaţiilor aferente anului 2009 prin intermediul unei actiuni în instantă, initiată la jumătatea_anului 2014 este în mod evident făcută peste termenul de prescriptie de 3 ani, prevăzut de legislatia incidentă, motiv pentru care se impune respingerea acţiunii, pe acest considerent.

În concluzie, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza în fond, să se respingă acţiunea, ca prescrisă.

Apărările formulate în cauză

Intima-reclamantă Obştea Cozăneşti Ortoaia a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei, ca legală.

În preambulul întâmpinării a invocat excepţia tardivităţii recursului, sub rezerva verificării de către instanţă dacă a fost respectat termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, susţine intimata -reclamantă că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, inclusiv în situaţia în care ar fi aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, asa cum susţine recurentul-parat, acţiunea dedusa judecaţii a fost introdusa in interiorul acestui termen.

Invocând dispoziţiile art. 91 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, arată intimata că dreptul la obţinerea ajutorului de stat aferent anului 2009 a devenit exigibil la data de 01.01.2010, urmând sa se împlinească, în mod normal, la data de 01.01.2013. Intre timp, H.G. nr. 861/2009 (in vigoare din 18.08.2009), prin art. 6 alin. (1)-(2) a stabilit că: "Formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a).la art. 97 alin, (1) lit. b) pentru persoane juridice (...) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările si completările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.(2) Toate formele de sprijin prevăzute in Legea nr. 46/2008. cu modificările si completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Astfel, intimata susţine că, prin însăsi voinţa legiuitorului, s-a stabilit o alta data la care creanţa devenea exigibila, respectiv, art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009 instituie un termen intreruptiv cu privire la finanţarea/exigibilitatea formelor de sprijin menţionate în cuprinsul sau.

Comisia Europeana a emis Decizia nr. C(2012) 5166 final, respectiv 19.07.2012 .Prin emiterea acestei Decizii Comisia a calificat aceste compensaţii ca fiind ajutoare de stat si totodată si-a dat avizul favorabil de acordare a acestora. Termenul impus de art. 6 alin, (1) din H.G. nr. 861/2009 a expirat odată cu publicarea acestei decizii in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene - 13.09.2012, data de la care a devenii obligatorie pentru statul roman, fără a fi necesară transpunerea sa in dreptul naţional.

Consideră că, un principal efect al instituirii acestui termen este reprezentat tocmai de întreruperea prescripţiei până la expirarea acestuia. Aşadar, în conformitate cu art. 7 din Decretul 167/1958-: (...). Daca dreptul este sub condiţie suspensiva sau sub termen, prescripţia incepe sa curgă de la data când s-a implinii condiţia sau a expirat termenul."

Prin urmare, începând cu data de 13.09.2012 - data publicării Deciziei in J.O.U.E., dreptul reclamantei-intimate de a obţine compensaţiile pentru lipsa de folosinţa a terenurilor forestiere din zone de protecţie TI si T2 pentru anul 2009 a putut sa fie din nou exercitat, în condiţiile reglementate expres in Tratatul de Aderare.

In contextul în care Decizia CE nr. C(2012) 5156 final/19.07.2012 a fost publicată în J.O.U.E. pe data de 13.09.2012, este evident că de la această dată a inceput sa curgă o noua prescripţie (în conformitate cu prevederile legale în materie - art. 17 Decret nr. 167/1958).

In acest context, susţine că, un simplu calcul matematic dovedeşte că reclamanta a introdus cererea înăuntrul termenului de prescripţie (de 3 ani, având în vedere că după întreruperea prescripţiei, a început sa curgă un nou termen, fără a se lua în considerare timpul scurs anterior):

- 01.01.2010 -13.09.2012 - termenul de prescripţie a fost întrerupt;

- 13.09.2012 - 06.12.2013 (data Cererii noastre nr. 277 A.) 14 luni si 23 zile;

Astfel, arată intimata că este fără echivoc faptul că s-a scurs, în total, un termen de doar 14 luni si 23 zile, astfel încât acţiunea promovată în dosarul de faţă a fost introdusa în termenul de prescripţie.

Şi în ipoteza in care s-ar considera data înregistrarii cererii de chemare in judecata pe rolul Curtii de Apel Suceava ca fiind data la care se întrerupe de fapt cursul prescripţiei, si nu data introducerii cererii la A., termenul general de prescripţie de 3 ani nu ar fi depăşit.

13.09.2012 - 15.04.2014 (data înregistrarii cererii de chemare in judecată pe rolul Curtii de Apel Suceava) 1 an, 5 luni si 2 zile.

Având în considerare ca sumele de bani solicitate prin cererea de chemare in judecata au caracterul unor scheme de ajutor de stat, care pot fi acordate doar după avizarea acestora de către Comisia Europeană, consideră intimata - reclamantă ca dreptul la acţiune a început sa curgă doar după acordarea avizului. Avizul respectiv a fost acordat prin publicarea Deciziei C(2012)5166 final, in jurnalul Oficial al Uniunii Europene, la data de 13.09.2012, iar de la această dată şi pana la data declanşării procedurii de către intimata-reclamanta in vederea obţinerii compensaţiilor, nu s-a implinit termenul de prescripţie de 3 ani aplicabil în cauză.

Prin urmare, până la exprimarea acordului Comisiei Europene cu privire la acordarea ajutorului de stat a existat o cauză obiectivă si independentă de voinţa sa, ce a împiedicat-o sa demareze proceduri legale în vederea obţinerii dreptului legal, motiv pentru care apreciază că sunt incorecte susţinerile recurentului-parat,

conform cărora nu a existat un impediment de natura să limiteze posibilitatea intimatei de i efectua demersurile legalein vederea obţinerii compensaţiilor pretinse.

Consideră că nu se poate reproşa intimatei-reclamante ca a respectat un act administrativ cu caracter normativ si a aşteptat îndeplinirea termenului pe care îl prevede, intenţia sa nefiind aceea de a sta în pasivitate, aceasta fiind constrânsă de circumstanţe legislative să nu işi poată exercita dreptul până la îndeplinirea termenului intreruptiv prevăzut expres de Decizia CE nr. C(2012)5166 final.

Nu se poate vorbi de pasivitatea intimatei-reclamante în contextul în care aceasta fost impiedicata să-si realizeze dreptul din considerente independente de voinţa sa, aceasta fiind pusă în imposibilitatea de a solicita compensaţiile aferente anului 2009, nefiind just ca sancţiunea prescripţiei să se aplice celor ce respectă prevederile legale şi acţionează doar în momentul şi în limitele în care legea le permite.

Solicită astfel respingerea recursului şi menţinerea soluţiei date de instanţa de fond, ca legală.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 04 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (anterior Ministerul Apelor şi Pădurilor) este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În prealabil, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata - reclamantă, prin întâmpinare, nu va mai fi analizată, ea fiind soluţionată de instanţă în şedinţă publică, înainte de închiderea dezbaterilor, considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiei, constatându-se respectat termenul de declarare şi de motivare a recursului, fiind consemnate în practicaua acestei hotărâri.

Pe fondul recursului, astfel cum a fost formulat de recurentul - pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (anterior Ministerul Apelor şi Pădurilor), Înalta Curte reţine că acesta vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Obiectul prezentei acţiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (în prezent Ministerul Apelor şi Pădurilor) de a acorda intimatei - reclamante Obştea Cozăneşti Ortoaia despăgubirile aferente anului 2009, în sumă de 93.557,35 RON, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat aferente anului 2009, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 120,30 ha, situată în aria totală protejată situată în zona de conservare a Sitului Natura 2000 - Cheile Zugrenilor, parc, ce este parte integrantă a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000 în România, la care se adaugă dobânzile în acelaşi cuantum, calculate începând cu data de 01.04.2014.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 93.557,35 RON, reprezentând despăgubiri/compensaţii pentru anul 2009, cu dobânda legală aferentă, începând de la data de 01.04.2014 şi până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte trebuie să lămurească regimul juridic al creanţei pretinsă de reclamantă prin acţiunea introductivă de instanţă prin raportare la dispoziţiile legale de drept intern, de drept european, dar şi ţinând cont de jurisprudenţa instanţei supreme în această materie.

Dispoziţiile de drept intern şi european ce reglementează acordarea compensaţiilor

Potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic în varianta în vigoare la 1 ianuarie 2010:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru:

(...) b) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă;"

Trebuie menţionată H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora, ca reglementare anterioară adoptării H.G. nr. 861/2009.

La data de 22 iulie 2009 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 (care a abrogat H.G. nr. 1071/2006), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 573 din 18 august 2009, prin care au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi acelui proprietate privată şi publică a unităţilor administrativ-teritoriale.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009: " Toate formele de sprijin prevăzute de Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010, numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Legislaţia europeană aplicabilă la nivelul anului 2009: Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului care prevede acordarea de ajutoare persoanelor fizice care au păduri în proprietate pentru a compensa pierderile de venituri suferite având în vedere restricţiile la utilizarea pădurilor rezultate în urma aplicării directivelor 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi 92/43/CEE a Consiliului privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică care, în art. 30, lărgeşte sfera celor îndrituiţi a primi compensaţii, incluzându-i şi pe titularii terenurilor forestiere aflate în zone de protecţie Natura 2000 de tip funcţional T1 şi T2.

Până la data de 31 decembrie 2009 nu s-a pus problema conformării măsurilor de ajutor de stat cu legislaţia europeană, deoarece, potrivit prevederilor din Anexa nr. 5, cap. 3 "Agricultura" pct. B din Tratatul privind aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente" până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării - aspect menţionat şi în paragraful nr. 58 din Decizia nr. 36/2015 a ÎCCJ.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 36/23.11.2015 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

Menţionăm şi dezlegările din Decizia nr. 26/2017 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 374 din 19.05.2017 cu privire la natura juridică a creanţei constând în compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic:

"41. Deciziile definitive/irevocabile deja pronunţate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie demonstrează că practica judiciară este orientată constant către acelaşi gen de soluţie, în ceea ce priveşte natura juridică a creanţei constând compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din legea nr. 46/2008 - Codul silvic şi prescripţia dreptului la acţiune, în sensul că respectivele compensaţii, solicitate în temeiul legal arătat, constituie o formă de ajutor de stat şi nu au natura juridică a unei creanţe bugetare fiscale, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu aplicarea dreptului comun în materie de prescripţie, reprezentat de Decretul 167/1958."

La nivelul Înaltei Curţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a adoptat o soluţie de principiu de unificare a practicii, consemnată în Procesul-verbal al şedinţei de secţie din 12 iunie 2017 din cuprinsul căruia rezultă că:

- " Natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

- Decizia C(2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană de la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul 167/1958 pentru obţinerea compensaţiilor aferente anilor 2007, 2008 şi 2009, iar termenul de prescripţie pentru compensaţiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie anului următor celui pentru care solicită compensaţia."

Această soluţie de principiu este sprijinită de jurisprudenţa B. şi exemplificăm în acest sens cu deciziile nr. 469 din 05 februarie 2019, nr. 1515 din 17 aprilie 2018, nr. 3282 din 27 octombrie 2017, nr. 2782 din 3 octombrie 2017 şi nr. 3024 din 4 noiembrie 2016.

Trimiterea la soluţiile de principiu adoptate la nivelul B. se impune, deoarece se bazează pe soluţiile de speţă, aceste clarificări jurisprudenţiale fiind de natură să dea substanţă principiului securităţii juridice ca element al unui drept la un proces echitabil, în sensul că în speţe similare instanţele trebuie să aplice acelaşi raţionament - ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest aspect a fost reliefat în cauzele Beian contra României - Hotărârea din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21.08.2008, Driha contra României - Hotărârea din 21.08.2008, cererea nr. x/02, Tudor Tudor contra României - Hotărârea din 24 martie 2009, pronunţată în cererea nr. 21.911/03, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 13 noiembrie 2009 etc.

Regimul juridic al compensaţiilor

În procesul de aderare la Uniunea Europeană, România a fost obligată să implementeze acquis-ul european în ceea ce priveşte directivele şi aplicarea regulamentelor referitoare la protecţia mediului - parte din acest proces fiind constituirea sitului Natura 2000 ce a afectat o serie de terenuri forestiere proprietate publică şi privată, prin instituirea unor restricţii de exploatare a acestora (O.U.G. nr. 57/2007 şi Ordinul ministrului mediului şi dezvoltării durabile nr. 1964/2007).

Legislaţia europeană stabileşte acordarea unor forme de sprijin pentru proprietarii de terenuri forestiere afectate de situl Natura 2000 care au regimul juridic al unor ajutoare de stat, iar atribuirea despăgubirilor în mod concret s-a realizat conform prevederilor din dreptul intern, aşa cum au fost expuse anterior.

Autorităţile române, prin Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale au comunicat Comisiei Europene, în anul 2007, măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum şi cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute în H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora - aspect reţinut şi în paragraful nr. 57 din Decizia nr. 36/2015 a ÎCCJ.

Compensaţiile acordate proprietarilor de terenuri forestiere pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009 au regimul juridic al unor "ajutoare existente", în sensul reţinut în paragraful 58 din Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curţi, ceea ce înseamnă că nu este nevoie de notificarea Comisiei Europene pentru aprobarea ajutorului de stat.

Din această constatare decurge o consecinţă importantă şi anume că, dacă acordarea compensaţiilor nu depinde de aprobarea Comisiei Europene, acestea fiind acordate în temeiul dreptului intern, atunci naşterea creanţei în patrimoniul reclamantei nu este afectată de o condiţie suspensivă, în conformitate cu soluţia de principiu adoptată de Înalta Curte la data de 12 iunie 2017.

În ceea ce priveşte natura juridică a creanţei constând în compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din legea nr. 46/2008 - Codul silvic, acestea constituie o formă de ajutor de stat şi nu au natura juridică a unei creanţe bugetare fiscale, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu aplicarea dreptului comun în materie de prescripţie, reprezentat de Decretul 167/1958 - aşa cum rezultă din paragraful 41 din Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi, menţionată anterior.

După 1 ianuarie 2010, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 36/2015 a instanţei supreme, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010.

Din analiza normelor de drept incidente în cauză rezultă că din punct de vedere temporal, compensaţiile prevăzute de Legea nr. 46/2008 primesc un regim juridic diferit, după cum urmează:

- în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, compensaţiile pot fi acordate în temeiul legii interne, fără a fi nevoie de aprobarea Comisiei Europene pentru aprobarea ajutorului de stat;

- după 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010.

Aşadar, pentru anul 2009, vizat în prezenta cauză, compensaţiile puteau fi acordate dacă erau îndeplinite cerinţele art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, cuantumul despăgubirilor urmând să fie stabilit în funcţie de H.G. nr. 1071/2006 şi nr. H.G. nr. 861/2009, greşit invocată de intimata - reclamantă, având în vedere că acest din urmă act normativ a intrat în vigoare la 18 august 2009 şi nu poate fi aplicat retroactiv.

Prescripţia extinctivă

Pentru ca instanţa să poată analiza dacă dreptul material la acţiune a fost exercitat înăuntrul termenului de prescripţie, trebuie stabilit dacă acesta a luat naştere în patrimoniul reclamantei, în temeiul dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Aşa cum s-a arătat în precedent, pentru anul 2009 regimul juridic al compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 presupune existenţa următoarelor elemente: reclamanta are titlu de proprietate asupra terenului forestier; terenul este cuprins în zone de protecţie situl Natura 2000; compensaţiile au natura juridică a unor "ajutoare existente" şi nu necesită aprobarea Comisiei Europene; naşterea creanţei în patrimoniul proprietarilor de terenuri forestiere nu este afectată de o condiţie suspensivă; cuantumul creanţei este determinat prin calculul rezultat din aplicarea Normelor metodologice aprobate de Guvernul României şi aprobate prin hotărâre de guvern; natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile/despăgubirile prevăzute de lege este una civilă, fiind supusă termenului de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Aşadar, pentru proprietarii de terenuri forestiere, creanţa pentru acordarea compensaţiilor/despăgubirilor a luat naştere în patrimoniul lor în temeiul legislaţiei interne, iar dreptul material la acţiune a început să curgă de la 1 ianuarie 2010, stingându-se prin prescripţie la 1 ianuarie 2013, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reţine astfel că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de recurentul - pârât, ca şi motiv de recurs, prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că reclamanta a formulat acţiunea introductivă de instanţă la data de 15 aprilie 2014, deci, la mai mult de 1 an de la stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie, astfel încât, sub acest aspect, excepţia prescripţiei extinctive, invocată de recurentul - pârât, prin recursul ce face obiectul prezentei judecăţi, este fondată.

Cum termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2013, este evident că, la data sesizării instanţei de judecată, 15.04.2014 dar şi la data solicitării de avizare a plăţii (prin Adresa cu nr. x/06.12.2013) dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris încă din 01.01.2013.

Prin apărările formulate în recurs, intimata-reclamantă a susţinut că, în litigiul de faţă a operat o cauză de întrerupere a termenului general de prescripţie, luând în considerare adoptarea H.G. nr. 861/2009, care, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) stabileşte că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Astfel, intimata-reclamantă a concluzionat că, începând cu data de 13.09.2012 - ce reprezintă data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final/19.07.2012.- a început să curgă o nouă prescripţie, un nou termen, fără a se lua în considerare timpul scurs anterior.

Instanţa de control judiciar apreciază această apărare ca fiind neîntemeiată, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, ce prevăd că:

"Daca dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.".

Astfel, se constată că au fost nesocotite prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, din punct de vedere juridic acestea nefăcând vorbire de o cauză de întrerupere/amânare a curgerii termenului de prescripţie, ci de o condiţie suspensivă legală, care afectează exerciţiul dreptului.

Raportat la soluţia de principiu adoptată la data de 12 iunie 2017 de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu rol de unificare a practicii, soluţie care, având în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensaţiile pentru care dreptul de acordare ar lua naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, a statuat că decizia emisă de Comisia Europeană (nr. C (2012) 5166 final, la data de 19 iulie 2012) prin care s-a acordat favorabil acordarea ajutoarelor de stat nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/59, pentru obţinerea compensaţiilor aferente anilor 2007,2008, 2009, instanţa de control judiciar reţine că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

În condiţiile în care termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2013, se constată că şi cererea administrativă invocată de intimata - reclamantă şi înregistrată la autoritate - A. - sub nr. 277, din data de 06.12.2013, a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie, ce nu a fost întrerupt la data de 13.09.2012, cum greşit susţine intimata - reclamantă.

Chiar şi în ipoteza în care cererea administrativă ar fi fost formulată în interiorul termenului de prescripţie, adică până la data de 01.01.2013, aceasta nu este aptă să conducă la întreruperea prescripţiei, având în vedere condiţiile prevăzute de art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, ce prevăd că prescripţia se întrerupe numai prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, nefiind dovedită o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de autoritatea în favoarea căreia curge prescripţia, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii, iar invocatele cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie au fost infirmate conform celor arătate în precedent, termenul s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, deci anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fiind fondat motivul de casare invocat de recurentul - pârât, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de această autoritate, fiind întemeiată.

De altfel, privitor la această excepţie, a prescripţiei dreptului la acţiune, constată instanţa de control judiciar că, deşi a fost invocată încă din primul ciclu procesual, aceasta nu a fost analizată şi soluţionată de către instanţa de fond, nici la acel moment, când, prin sentinţa civilă nr. 32 din 10 noiembrie 2014, a stabilit că excepţia inadmisibilităţii " prevalează tuturor celorlate excepţii", şi nici după casarea acestei hotărâri de către instanţa supremă şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii.

Verificându-se considerentele şi dispozitivul hotărârii recurate, Înalta Curte remarcă faptul că, deşi a reţinut că, în cauză, s-au invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale pasive, prematuritatea acţiunii şi prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de fond, în rejudecare, a examinat şi s-a pronunţat doar cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prematurităţii, lăsând neanalizată şi nesoluţionată excepţia prematurităţii acţiunii, această neregularitate atragând sancţiunea nulităţii hotărârii.

Constatând, aşadar, ca fiind întemeiate criticile recurentului, referitoare la faptul că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte urmează a admite recursul promovat de recurentul - pârât şi a casa sentinţa recurată, reţinând cauza în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că, în procesul de faţă, a mai existat o casare, prin Decizia nr. 455 din data de 14 februarie 2017.

Raportat la acest aspect, instanţa de control judiciar, faţă de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., ce prevăd că " Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei...care a pronunţat hotărârea casată..", găsind fondat motivul de casare invocat de recurentul - pârât, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi va respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (anterior Ministerul Apelor şi Pădurilor), va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi va respinge acţiunea formulată de reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia, ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (anterior Ministerul Apelor şi Pădurilor) împotriva sentinţei nr. 99 din 13 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând,

Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinge acţiunea formulată de reclamanta Obştea Cozăneşti Ortoaia, ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2020.