Retroactive Salary Equalization for Clerks: Limitation of Claims to Post-Legislative Amendment Period Under OUG No. 83/2014

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.07.2017 pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U., în calitate de personal auxiliar de specialitate, au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească reclamanţilor începând cu: 1 octombrie 2013 pentru grefier A.; 1 decembrie 2014 pentru grefier B.; 1 septembrie 2012 pentru grefier C.; 1 septembrie 2013 pentru grefier D.; 1 februarie 2015 pentru grefier E.; 1 noiembrie 2014 pentru grefier F.; 1 octombrie 2013 pentru grefier G.; 1 august 2011 pentru grefier H.; 1 iunie 2012 pentru grefier I.; 1 august 2011 pentru grefier J.; 1 septembrie 2012 pentru grefier K.; 1 septembrie 2013 pentru grefier L.; 1 septembrie 2012 pentru grefier M.; 1 noiembrie 2012 pentru grefier N.; 8 iulie 2012 pentru grefier O.; şi de la 1 ianuarie 2011 pentru grefier P., grefier arhivar Q., R., S., T., U., drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre suma dintre indemnizaţia brută lunară, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidenţialitate şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă pe care o încasează în prezent, potrivit ordinului nr. 1705 din 30 iulie 2015 şi suma reprezentând indemnizaţia brută lunară, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidenţialitate şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă stabilite pentru fiecare dintre reclamanţi prin ordinele de salarizare ce le-au fost emise anterior, în perioada 01.01.2011- 08.04.2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă 5136 din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia de inadmisibilitate;

- a respins excepţia de tardivitate;

- a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;

- a admis acţiunea formulată de către reclamanţi şi a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant decizii de salarizare, începând cu data de 09.04.2015, în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul parchetului;

- a obligat pârâtul la acordarea, începând cu data de 09.04.2015, a diferenţei de drepturi salariale rezultate de aplicarea de procente şi a claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/funcţie ulterior datei de 01.01.2011, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei şi până la data plăţii efective şi la plata dobânzii legale calculate de la data de 09.04.2015 la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5136 din 21 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi prescripţiei acţiunii.

Referitor la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, recurentul a arătat că având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată faţă de data emiterii Deciziei procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1705/30.07.2015, invocăm excepţia tardivităţii prezentei acţiuni, având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată este întemeiată, în opinia recurentului, întrucât în conformitate cu prevederile art. 245 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocăm excepţia inadmisibilităţii prezentei acţiuni, excepţie de fond, dirimantă, care vizează neregularităţile determinate de neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării instanţei, respectiv lipsa prealabilă a contestaţiei administrative.

Art. 30 din Legea nr. 284/2010 stabileşte expres modalitatea de soluţionare a contestaţiilor cu privire la stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor legii. Acest articol reglementează, de asemenea, procedura plângerii prealabile la ordonatorul de credite.

Aşadar, reclamanţii aveau obligaţia de a se adresa mai întâi ordonatorului de credite cu o cerere de rezolvare a pretenţiilor sale. Or, această procedură prealabilă nu a fost efectuată.

Consideră că o acţiune având ca obiect obligaţia de a face, respectiv plata drepturilor salariale pretins a fi cuvenite într-un alt cuantum decât cel stabilit prin actele administrative emise în executarea legii, este inadmisibilă, atâta vreme cât actele administrative al ordonatorilor de credite nu au fost atacate în justiţie, fiind deci valabile şi producând efecte juridice, potrivit legii.

Obligarea pârâţilor la plata diferenţelor de bani solicitate ar avea un caracter accesoriu faţă de o eventuală acţiune în anularea acestor acte administrative, acţiune pe care reclamanţii nu au promovat-o.

Faţă de data formulării acţiunii, raportată la data de 01.01.2011, data reîncadrării personalului plătit din fonduri publice potrivit Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, având în vedere dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2010, potrivit cărora:

"prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit" invocăm excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune motivat de faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - privitor la prescripţia extinctivă, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ " dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că în conformitate cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015:

"Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut ia art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Prin art. 5 alin. (1) si alin. (11) s-au dispus următoarele:

"(1) în anul 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.

(I) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel ai salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării."

Noul sistem de salarizare al personalului plătit din fonduri publice a fost conturat, iniţial, prin Legea nr. 330/2009, prin care s-au abrogat dispoziţiile legale pe care şi-au întemeiat acţiunea reclamanţii. Ulterior aceasta a fost abrogată prin apariţia Legii nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, completată anual cu alte legi privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar şi reîncadrarea acestuia, pe fondul unor masuri de reducere a cheltuielilor publice şi stabilirii unor măsuri fiscal-bugetare: Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 71/2015 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Consideră că instanţa de fond în mod greşit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflaţie.

Imposibilitatea aplicării indicelui de inflaţie se datorează şi faptului ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice:

"cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată", iar potrivit art. 47 alin. (4) teza a doua:

"creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".

Prin urmare, din dispoziţiile legale precizate anterior reiese ca angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. întrucât Ministerul Public este o instituţie bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat.

Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflaţie putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului, iar obligarea de către instanţă la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile.

Dobânda este o sancţiune civila, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret şi variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civila contractuală, trebuie în primul rând ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Daca aceasta legătură nu există şi s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

4. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 21 noiembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 1 octombrie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat în limitele şi pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au solicitat plata drepturilor salariale pentru perioada cuprinsă între momentul emiterii ordinelor de salarizare din perioada 01.01.2011-08.04.2015, menţionate în cererea de chemare în judecată, şi până la data de 09.04.2015, întrucât drepturile salariale cuvenite potrivit vechimii dobândite după data de 31.12.2010 au fost calculate diferit faţă de salariul încasat de ceilalţi grefieri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având aceeaşi vechime în funcţia de grefier, dar dobândită anterior datei de 31.12.2010.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât referitoare la excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi prescripţiei acţiunii, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, sentinţa recurată fiind temeinică şi legală sub acest aspect, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, faptul că reclamanţii nu au solicitat anularea Ordinului nr. 1705/30.07.2015, conform art. 7 din Capitolul VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ci drepturile salariale cuvenite potrivit vechimii dobândite după data de 31.12.2010.

Celelalte motive de recurs, privind fondul cererii de obligare la plata drepturilor salariale, sunt fondate. Dreptul reclamanţilor la acordarea drepturilor aferente vechimii corespunzătoare, la care aceştia se raportează pentru plata diferenţelor salariale solicitate, s-a născut, însă, în perioada în care erau în vigoare Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi celelalte acte normative de stabilire a drepturilor salariale adoptate pentru aplicarea acesteia, anterioare datei de 9.04.2015.

Legea nr. 284/2010 prevedea, la art. 7 alin. (1), că aplicarea acesteia se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de baza/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 32 din data 19 octombrie 2015, a stabilit că, în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se face distincţie între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale, plata efectivă a drepturilor salariale fiind efectuată potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, că "... avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate.

(...) Curtea constată că este neîntemeiată critica autorului excepţiei, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizaţiei de încadrare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizaţii mai mic faţă de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiţii identice de vechime în muncă şi vechime în funcţie, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut Ia o tranşă superioară de vechime în cursul anului 2011 şi cele care au trecut la o astfel de tranşă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. (s.n.)

Din aceleaşi considerente, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici afirmaţia autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeaşi categorie de salariaţi, aflaţi în condiţii identice de vechime în muncă şi în funcţie, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituţionale ale art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi dreptul la muncă şi protecţie socială, statuat la art. 41 din Constituţie. (s.n.)

Curtea apreciază, totodată, că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituţional al egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice, (s.n.)".

Drepturile salariale solicitate de reclamanţi se cuvin acestora, aşadar, începând cu data de 9.04.2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, care au introdus dispoziţiile alin. (51) în art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit că, "prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că se impune respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor salariale, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi în rejudecare, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor salariale, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 5136 din 21 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare, respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor salariale, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2020.