RCA insurance compensation: prohibition of retrospective tariff censure of specialized unit invoices by the Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30.08.2016, sub numărul mai sus menţionat, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- Anularea art. 2 al Deciziei nr. 1429 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 03.08.2016;

- Obligarea pârâtei la plata sumei de 22.345 RON;

- Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1959 din data de 26 mai 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1959 din data de 26 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond şi-a însuşit apărările invocate de intimata - pârâtă prin întâmpinare, ignorând cu desăvârşire normele legale incidente în cauza, respectiv, Ordinul ASF nr. 14/2011, text de lege care reglementa cadrul legal pentru acordarea despăgubirilor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (RCA) la data producerii evenimentului asigurat.

Arată recurentul că din analiza considerentelor reţinute de instanţa de fond, astfel cum acestea sunt descrise pe ultima pagina a sentinţei recurate, încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material se conturează printr-o gravă eroare de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Ordinului ASF nr. 14/2011.

Încălcarea este evidentă atunci când instanţa de fond apreciază că "această autoritate publică este obligată să acţioneze ca un profesionist, fiind în cunostinţă de cauza în ceea ce priveşte riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA (a plafonului), prin acordarea fără analiza cererilor depuse" sau că, "FGA nu este tinut in analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unitati reparatoare, aceasta situatie fiind aplicabila asiguratorilor care sunt autorizati su sunt liberi sa dispuna de resursele proprii potrivit propriilor politici".

Mai susţine recurentul-reclamant instanţa de fond a comis o altă eroare atunci când a reţinut că intimata - pârâtă stabileşte cuantumul şi plăteşte despăgubirile în limita "resurselor financiare disponibile la momentul plaţii". Cu alte cuvinte, câtă vreme Legea nr. 213/2015 nu prevede o astfel de ipoteză, rezultă că instanţa de fond a fost de acord cu faptul că dreptul la încasarea despăgubirii poate fi cenzurat de catre intimata- pârâtă după bunul său plac.

Invocă recurentul-recalmant, în susţinerea criticilor sale, dispoziţiile art. 50 din Ordinul A.S.F. nr. 14/2011, din care rezultă, cu evidenţă, faptul că unităţile reparatoare nu sunt împărţite în categorii (reprezentanţă si non-reprezentanţă), iar pe cale de consecinta, nici preţurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcţie de un anumit statut al unitatii reparatoare respective.

Afirmă recurentul-reclamant că potrivit Legii nr. 213/2015, intimata-pârâtă nu deţine atributul de a reglementa preturile practicate de unităţile reparatoare din România şi nici de a cenzura dreptul de despăgubire al persoanelor păgubite în funcţie de anumite tarife aplicate după bunul său plac, iar recurentul nu poate fi privat de dreptul la despăgubire, întrucât unitatea reparatoare a practicat preţuri care nu se regasesc în " lista de preturi " pe care parata isi doreste sa o impuna cu putere de lege.

Prin urmare, insusirea de catre instanta de fond a apararii intimatei - parate prin care aceasta a sustinut ca fiind legala procedura de aplicare a tarifelor de manopera prevazute intr-o baza de date cu ocazia verificarii cererii de plata, reprezinta o incalcare a normei materiale de drept, instanta de fond exonerând intimata - pârâtă de obligatia de a aplica întocmai dispoziţiile exprese ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Efectul direct al nerespectarii dispozitiilor legale aplicabile în materie, constă în chiar înfrângerea scopului pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, prima teza:

"Fondul garanteaza plata de indemnizatii/despagubiri rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, incheiate in conditiile legii, in cazul falimentului unui asigurator ."

În final susţine recurentul că pentru a pronunţa o hotărâre legală, instanţa de fond era obligată să dea eficienţă dispoziţiilor legale aplicabile în materie, respectiv, art. 50 alin. (3), (7) şi 9 din Ordinul ASF nr. 14/2011

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Prin Decizia nr. 1429 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 03.08.2016, la art. 1 a fost admisă cererea de plată a reclamantului pentru suma de 21915 RON, iar la art. 2 (a cărui anulare s-a solicitat prin acţiunea de faţă) a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 22.352 RON.

În cadrul instrumentării dosarului de dauna, constând în analizarea documentaţiei aferente dosarului de dauna s-a constatat că nu se justifică acordarea sumei de 21,345. 94 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea devizului de reparaţie întocmit de unitatea reparatoare şi suma rezultată în urma recalculării cuantumului despăgubirii reprezentând diferenţa dintre preţul pieselor şi ora de manoperă practicată de unitatea service reparatoare care a realizat reparaţia şi ora de manoperă practicată de unităţile service de reprezentanţă.

Prin urmare, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii în speţă, priveşte cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile şi sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligaţiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Constată Înalta Curte că art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede că "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Potrivit art. 51 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.".

De asemenea, conform alin. (6) şi (7) al articolului menţionat, unităţile de specialitate sunt persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule iar costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate.

Or, în cauză, devizul a fost întocmit de o unitate de specialitate, B.. Prin deviz au fost detaliate operaţiile, preţurile şi informaţiile necesare plăţii despăgubirii. A fost emisă şi factură pentru piesele şi operaţiunile efectuate la autoturismul reparat .

Urmare a avizării de daună, devizul fiind acceptat de asigurător, a fost constituit Dosarul de daună nr. x

Astfel, în raport cu situaţia de fapt şi de drept, costul reparaţiilor efectuate la autoturismul avariat a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, invocate chiar de intimat, prin întâmpinare.

Intimatul- pârât nu contestă calitatea unităţii reparatoare de unitate de specialitate în sensul legii şi nici nu invocă vreun motiv de nulitate a devizului şi facturii fiscale emis de aceasta.

Discrepanţele invocate, privind preţurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparaţiei şi care depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat, nu pot face obiectul analizei instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Deşi contestă contravaloarea manoperei şi a pieselor astfel cum a fost stabilită prin devizul emis de unitatea reparatoare, autoritatea pârâtă nu aduce niciun argument relevant şi nu indică nicio dispoziţie legală în temeiul căreia, după emiterea devizului, după acceptarea acestuia de către unitatea asigurătoare (care între timp a intrat în faliment) şi după deschiderea dosarului de daună în condiţiile acceptate, ar putea cenzura suma stabilită prin deviz şi factură.

În concluzie, Înalta Curte constată că prin raţionamentul juridic al instanţei de fond exprimat prin soluţia pronunţată au fost interpretate şi aplicate greşit normele de drept material invocate ca temei al acţiunii, precum şi al apărărilor formulate, hotărârea recurată fiind casabilă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, pe fond, va admite acţiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1236 din data de 5 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează art. 2 din Decizia nr. 1429 din 3.08.2016 emisă de FGA şi obligă pârâtul la plata sumei de 22.345 RON către reclamant.

Obligă intimatul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-reclamant A., în cuantum de 300 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond şi în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2020.