Reasonable deadline for processing insurance guarantee claims and obligation to decide on administrative inaction

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 30.05.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând obligarea pârâtului la emiterea Actului Administrativ - Decizie privind acordarea indemnizaţiei de asigurare (despăgubiri materiale si nepatrimoniale) şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4098 din 3 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.

S-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

S-a dispus obligarea pârâtului să emită o decizie prin care să soluţioneze cererea reclamantei de plată depusă la pârât la 1.03.2017.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4098 din 3 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esenţă că, potrivit art. 20 alin. (3) şi (4) din Norma nr. 16/2015 emisă de ASF şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, listele creditorilor de asigurări ale căror creanţe sunt certe, lichide şi exigibile se întocmesc pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată, listele fiind supuse aprobării comisiei speciale, iar plata se face ulterior aprobării din disponibilităţile recurentei-pârâte.

În opinia recurentei-pârâte, îndeplinirea operaţiunilor administrative care se realizează în cadrul procedurii necontencioase de soluţionare a cererilor de plată este incompatibilă cu termenul de 30 de zile raportat şi la gradul de complexitate al fiecărui dosar de daună în parte.

A învederat, de asemenea, că legiuitorul nu a prevăzut un termen de plată în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, impunându-se a se avea în vedere un termen rezonabil, conform Recomandării CM/Rec 2007 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data 9 februarie 2018, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurentul nu se poate prevala de susţineri potrivit cărora Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată, pentru a tergiversa soluţionarea dosarelor de daună, în dosarul dedus judecăţii, cererea de plată fiind depusă la data de 1.03.2017.

S-a solicitat obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată in cuantum de 800 de RON.

5. Procedura derulată în recurs

Prin rezoluţia completului investit cu soluţionarea cauzei a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică fără a se parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Cauza a fost suspendată de plin drept având în vedere dispoziţiile Decretului Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimata-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea autorităţii recurente Fondul de Garantare a Asigurărilor la soluţionarea cererii de plată inregistrate la data de 01.03.2017, ca urmare a producerii accidentului rutier din data de 24.12.2014.

Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare cererea, intimata-reclamantă a solicitat constrângerea autorităţii recurente pe calea acţiunii în justiţie.

Soluţia primei instanţe de admitere a cererii şi obligare a recurentului să soluţioneze cererea de plată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt reţinută, sentinţa analizând punctual cu argumente de fapt şi de drept atât refuzul autorităţii de a rezolva cererea de plată, cât şi necesitatea de a răspunde intimatei într-un termen rezonabil, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar.

Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează hotărârea care nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În speţă, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste ipoteze, sentinţa atacată fiind motivată cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Judecătorul fondului a indicat situaţia de fapt pe baza probelor administrate, precum şi motivele pe care şi-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expuse clar şi logic.

În contextul argumentelor invocate de părţile litigante, instanţa de fond a reţinut pasivitatea autorităţii recurente în ceea ce priveşte soluţionarea cererii intimatei de acordare a despăgubirilor şi, totodată, pentru a înlătura vătămarea produsă intimatei prin conduita nelegală a recurentei, a dispus obligarea acesteia la soluţionarea cererii de plată în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate critici legate de interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată, Înalta Curte reţine că, în mod corect, judecătorul fondului, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii administrative a avut în vedere circumstanţele concrete ale cauzei.

Criticile recurentei în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluţionarea cererilor de plasă depuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanţa de fond nu respectă exigenţele unui termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate şi necesitatea soluţionării acestora în ordinea înregistrării, sunt apreciate ca nefondate.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În raport de circumstanţele particulare ale speţei, Înalta Curte constată că, deşi evenimentul a avut loc la data de 24.12.2014, practic recunoaşterea acestui drept este lăsată din nou la latitudinea administraţiei, după un parcurs procesual care datează din data de 1.03.2017, când a fost înregistrată cererea de obligare a autorităţii la soluţionarea cererii de plată.

Totodată, în lipsa unor dovezi cu privire la volumul de activitate al autorităţii recurente, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine a fiind nefondate criticile care vizează nerespectarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de plată în ordinea înregistrării acestora.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte constată nerespectarea de către recurent a unui termen rezonabil de soluţionare a cererii de plată, termen care se apreciază în concret, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei cereri de plată.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata - reclamantă, Înalta Curte reţine faţă de dispoziţiile art. 453 alin 1 din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" şi chitanţa depusă la dosarului, caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4098 din 3 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 800 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată in favoarea intimatei - reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2020.