Limits on suspending tax appeals pending criminal investigation under Article 277(1)(a) of Law No. 207/2015

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ANAF - Direcţia Generală de Administrare A Marilor Contribuabili şi DGRFP Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi - a solicitat:

- Anularea Deciziei de impunere nr. x/10.10.2016 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice (denumită în continuare "Decizia de Impunere") şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/10.10.2016 (denumit in continuare "Raportul de Inspecţie Fiscală") emise de către DGAMC, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum total de 6.321.598 RON (din care TVA 4.224.142 RON şi accesorii 2.097.456 RON), întrucât dreptul DGAMC de a pretinde plata TVA aferentă prestărilor de servicii realizate de B. S.A. în favoarea A. S.A. în perioada 01.04.2007 - 28.02.2011, în cuantum de 466.500 RON, precum şi a majorărilor şi penalităţilor de întârziere în cuantum total de 512.127 RON, calculate pana la data de 30.09.2016, este prescris;

- Anularea Deciziei nr. 24/01.02.2017 emisa de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. S.A., pentru suma totala de 6.321.598 RON, întrucât măsura suspendării soluţionării contestaţiei este nelegală şi abuzivă;

- Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4518 din data de 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a anulat Decizia nr. 24/01.02.2017 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, obligând pârâta ANAF - DGSC să soluţioneze contestaţia.

A respins ca inadmisibile restul pretenţiilor reclamantei, formulate în contradictoriu cu pârâţii ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi DGRFP Galaţi - Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Galaţi.

A obligat pârâta ANAF-DGSC să achite reclamantei suma de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4518 din data de 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, sentinţa recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept - art. 488 pct. 8 C. proc. civ. deoarece, în mod greşit s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, în sensul că organul de soluţionare a contestaţiei nu a indicat măcar despre ce posibilă infracţiune ar fi vorba, rezumându-se la a reda pe larg o stare de fapt.

Ca urmare a inspecţiei fiscale desfăşurate la A. S.A. s-a constatat că, în perioada 01.04.2007-28.02.2011, societatea a dedus nelegal şi nejustificat TVA în sumă totală de 3.757.642 RON înscrisă în facturi de achiziţie cabine hidromasaj, cabine hidromasaj cu saună şi căzi hidromasaj emise de C. S.A..

Bunurile au fost facturate ulterior, în lunile martie şi aprilie 2011, către beneficiarul D. ca şi operaţiuni scutite de TVA, iar potrivit informaţiilor primite prin sistemul CCN MAIL de la Administraţia Fiscală din Bulgaria, demersurile întreprinse de inspectorii bulgari de verificare a valabilităţii tranzacţiilor menţionate nu au avut niciun rezultat întrucât niciun reprezentant al firmei D. nu a putut fi găsit.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că la sediul declarat de beneficiar se află "un bloc de apartamente şi nu există vreun depozit sau alte spaţii de depozitare a bunurilor".

Prin urmare, începând cu data de 13.07.2011, organele fiscale din Bulgaria au procedat la anularea codului de TVA al beneficiarului. De asemenea, inspectorii fiscali bulgari au avut suspiciuni referitoare la realitatea tranzacţiilor menţionate având în vedere faptul că adresa de livrare a mărfii a fost falsă, iar D. este o firmă de "tip fantomă".

Pentru justificarea provenienţei bunurilor (1427 căzi hidromasaj şi cabine hidromasaj) vândute de către C. S.A. către A. S.A., au fost prezentate un număr de 72 facturi de achiziţie de la furnizorii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L..

În ceea ce priveşte aceşti furnizori, conform bazei de date a ANAF şi în urma controalelor încrucişate solicitate a reieşit că E. S.R.L. este începând cu data de 18.11.2011 în faliment, este inclusă pe lista contribuabililor inactivi începând cu 18.05.2011 fiind scoasă din evidenţa plătitorilor de TVA cu data de 01.06.2011, pe numele societăţii fiind întocmită sesizare penală.

În ceea ce priveşte G. S.R.L. s-a constatat că este inactivă începând cu data de 30.05.2011, iar din data de 01.06.2011 i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA. Referitor la F. S.R.L. s-a constatat că aceasta are sediul social declarat la aceeaşi adresă ca şi E. S.R.L., se află în insolvenţă din 24.02.2012, începând cu data de 18.05.2011 a fost inclusă pe lista contribuabililor inactivi, iar din data de 01.06.2011 s-a anulat înregistrarea acesteia în scopuri de TVA.

Din documentele identificate pe suportul informatic provenit ca urmare a percheziţiei informatice la C. S.A. rezultă că aceasta, în calitate de furnizor, a încheiat în lunile ianuarie- februarie 2011, contracte de vânzare-cumpărare cu firmele din grupul B.. Ulterior, mărfurile achiziţionate de aceste firme au fost livrate în Bulgaria în regim de scutire de TVA.

Având în vedere constatările privind achiziţiile declarate de E. S.R.L., G. S.R.L., etc., respectiv că aceste achiziţii nu au fost confirmate, livrările declarate ulterior de acestea către C. S.A., faptul că ultima societate a facturat mărfurile către societăţi care fac parte din grupul B., precum şi faptul că acestea au declarat livrări intracomunitare către societăţi suspecte din punct de vedere al activităţii economice desfăşurate, beneficiind de rambursare de TVA, organele de inspecţie fiscală au concluzionat că operaţiunile au fost numai declarate nu şi realizate în fapt, scopul fiind acela de a beneficia de deducerea şi ulterior rambursarea de la bugetul de stat.

Acest aspect este confirmat şi de modul de decontare a acestor livrări succesive de mărfuri, respectiv decontarea între societăţile aflate la capătul circuitelor economice nu s-a realizat, fapt care întăreşte constatările că operaţiunile prezentate au fost fictive.

De asemenea, organele de inspecţie fiscală au constatat că în perioada aprilie 2007- februarie 2011 intimata a înregistrat cheltuieli cu prestări servicii în sumă de 2.350.000 RON, cu TVA deductibilă în sumă de 466.500 RON aferenta facturilor fiscale emise de B. S.A..

Pentru justificarea serviciilor cuprinse în respectivele facturi societatea a prezentat doar contractul de prestări servicii nr. x/30.12.2005 prin care B. S.A. se obligă să execute diverse prestaţii pentru A. S.A. şi actele adiţionale ulterioare.

Din documentele puse la dispoziţie inspectorilor fiscali nu au fost identificate livrări de bunuri sau prestări de servicii, scopul urmărit fiind acela ca un grup de societăţi care aparent desfăşura activităţi legale şi cu caracter de continuitate să beneficieze de deducerea TVA.

Prin urmare, organele de inspecţie fiscală au considerat că achiziţiile declarate şi provenienţa bunurilor nu pot fi confirmate sub aspectul realităţii şi legalităţii.

Având în vedere cele constatate, organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina intimatei TVA în sumă de 4.224.142 RON. (466.500 RON prin neacordarea dreptului de deducere a TVA aferentă prestărilor de servicii de la B. S.A. şi 3.757.642 RON prin neacordarea dreptului de deducere a TVA aferentă bunurilor achiziţionate de la C..

De asemenea, organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili au transmis Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţia de Investigare a Fraudelor, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/10.10.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/10.10.2016, în completarea Dosarului penal nr. x/18.05.2012.

Astfel, solicită să se observe că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

De asemenea, solicită să se constate că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/10.10.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/10.10.2016 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Susţinerile intimatei privind existenţa documentelor justificative pentru operaţiunile desfăşurate, nu sunt de natură să infirme constatările organelor fiscale privitoare la realitatea tranzacţiilor, întrucât numai organele de cercetare şi urmărire penală, potrivit competenţelor de care dispun, pot stabili dacă operaţiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidenţiate în contabilitatea reclamantei reflectă realitatea operaţiunilor.

Instanţa de fond este în eroare atunci când reţine că organul de soluţionare a contestaţiei nu a indicat măcar despre ce posibilă infracţiune ar fi vorba, întrucât acesta nu are astfel de competente.

Orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia anterioară artificiului respectiv va fi restabilită.(CJUE - Cauza 255/02 Halifax & alţii).

Practica judiciară a calificat operaţiunile fictive ca fiind operaţiuni care "constau în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. în acest sens, operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înalta Curte a precizat că înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni Fictive pentru care nu există document justificativ", astfel cum se retine în considerentele Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, descriere care se circumscrie cauzei.

De asemenea, practica judiciară europeană retine prin Decizia CJUE 419/2002 următoarele - "pentru ca taxa să devină exigibilă în cazul în care este plătită o sumă fără ca livrarea de servicii să fii avut ioc, toate informaţiile relevante privind momentul exigibilităţii, respectiv livrarea ulterioară sau prestarea ulterioară, trebuie să fie deja cunoscute. îndeosebi când plata este efectuată, bunurile şi serviciile trebuie să fie identificate cu exactitate."

În ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană, care este parte a ordinii de drept interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existenţa dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate şi dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituţională a reţinut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluate de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Totodată, prin Decizia nr. 95/2011 Curtea Constituţională stabileşte că "în ceea ce priveşte posibilitatea organului de soluţionare a contestaţiei de a suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]".

Având în vedere situaţia de fapt raportată la dispoziţiile legale aplicabile, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, ANAF-DGSC nu se poate investi cu soluţionarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

În final, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de fond şi cu privire la obligarea la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a invocat în principal, nulitatea recursului având în vedere că prin cererea de recurs au fost reluate argumentele de fapt şi de drept care au condus la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, fără a combate în vreun fel ce încălcări sau aplicări greşite ale legii a produs prima instanţă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 07 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă, prin prisma dispoziţiilor incidente, precum şi a apărărilor invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte va respinge recursul, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 24/01.02.2017 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. S.A., pentru suma totala de 6.321.598 RON.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că măsura suspendării contestaţiei administrative trebuie foarte bine argumentată mai ales din perspectiva acelor aspecte de fapt care trebuie lămurite şi raţiunea pentru care lămurirea lor nu este la îndemâna organului fiscal, precum şi faptul că, aşteptarea soluţiei ce ar fi dată în cadrul procedurii penale ar fi necesară numai în situaţia în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal însă, accesibile celui penal.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect, intimata-reclamantă a invocat nulitatea recursului pentru lipsa unor critici concrete a hotărârii de fond, însă Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea sau aplicarea greşit a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, critici ce pot fi încadrare în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat şi în cuprinsul cererii de recurs, aspect faţă de care va respinge excepţia nulităţii recursului.

Cu privire la cererea de recurs, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, conform prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările şi completările ulterioare:

"(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă; b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Potrivit acestor dispoziţii legale, organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei, atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, precum şi atunci când soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Referitor la condiţia ca organele fiscale să sesizeze organele penale ca urmare a celor descoperite în timpul controlului de inspecţie fiscală, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că recurenta-pârâtă nu a indicat măcar despre ce posibilă infracţiune ar fi vorba rezumându-se la a reda pe larg o stare de fapt şi apoi să-şi exprime suspiciunile cu privire la caracterul real al unor operaţiuni şi respectiv să reţină că au fost transmise concluziile inspecţiei organelor de cercetare penală în dosarul penal nr. x/18.05.2012.

Or, având în vedere că din actele dosarului (adresa x din 04.08.2014) rezultă că activitatea de inspecţie fiscală nu a fost suspendată pe motivul existenţei dosarului penal, în mod corect a reţinut prima instanţă că o atare măsură a suspendării contestaţiei administrative, cu toate consecinţele ce ar decurge din această măsură, grevează dreptul intimatei-reclamante de acces la justiţie, fie şi în această formă a paralizării lui temporare, ea trebuie foarte bine argumentată, mai ales din perspectiva acelor aspecte de fapt care trebuie lămurite şi raţiunea pentru care lămurirea lor nu este la îndemâna organului fiscal.

Prin urmare, nu este suficientă clamarea existenţei unor indicii de săvârşire a unor infracţiuni, ci şi argumentarea lor la nivel rezonabil, iar în cele din urmă aplicarea unui filtru de analiză a echilibrului între interesul public şi interesul privat al reclamantei, un just echilibru care reclamă suspendarea doar în cazul în care mijloacele la îndemâna organului fiscal nu îi permit acestuia determinarea corectă a stării de fapt fiscale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că din cuprinsul dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, rezultă că pentru a putea fi dispusă suspendarea, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, iar această constatare să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. De asemenea, suspendarea este facultativă, nu obligatorie.

Prin urmare, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 în cazul oricărei situaţii formale de existenţă a unei suspiciuni de fraudă, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Cu alte cuvinte, nu este suficientă doar întrunirea celor două condiţii enumerate de text, ci este necesar şi ca motivele de suspendare să aibă în vedere respectarea unui just echilibru între interesul public pe care îl exprimă autoritatea fiscală şi interesul legitim privat al contribuabilului de a clarifica situaţia fiscală într-un termen optim şi previzibil, măsura suspendării fiind una de excepţie.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că măsura suspendării soluţionării contestaţiei cu privire la toate operaţiunile comerciale a fost dispusă cu exces de putere, nefiind respectat justul echilibru care trebuie să existe între cele două interese, cel public şi cel privat.

Este adevărat că situaţia de fapt fiscală relevantă în cauză a fost pe deplin stabilită de către inspectorii fiscali, astfel cum impun, de altfel, prevederile art. 7 şi art. 113 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală 2003, din moment ce aceştia au finalizat inspecţia, au întocmit raportul şi au emis decizia de impunere.

Or, în motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale se invocă şi se pretinde stabilirea situaţiei de fapt de către organele de cercetare penală, ignorându-se nejustificat faptul că o parte dintre operaţiunile fiscale nu au făcut obiectul dosarului penal, însă inspectorii fiscali au considerat că operaţiunile şi tranzacţiile în discuţie ar fi nereale.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de logică juridică ca, la momentul întocmirii raportului de inspecţie fiscală şi emiterii deciziei de impunere, situaţia de fapt fiscală să fie considerată pe deplin lămurită, însă organul de soluţionare a contestaţiei fiscale să aibă nevoie de informaţii şi date suplimentare pentru stabilirea situaţiei de fapt reale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, se constată că nu este întemeiată apărarea recurentei-pârâte în sensul că operaţiunile analizate cu ocazia inspecţiei fiscale fac obiectul dosarului penal şi, cât timp măsura suspendării contestaţiei administrative, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, grevează dreptul reclamantei de acces la justiţie, fie şi în această formă a paralizării lui temporare, ea trebuie foarte bine argumentată, mai ales din perspectiva acelor aspecte de fapt care trebuie lămurite şi raţiunea pentru care lămurirea lor nu este la îndemâna organului fiscal.

Numai în situaţia în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile celui penal), atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale. Dimpotrivă, se consideră că organul de soluţionare a contestaţiei este în măsură, aşa cum a fost şi echipa de inspecţie fiscală, să aprecieze asupra îndeplinirii sau nu a cerinţelor legale privind deductibilitatea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale poate fi de natură a-i afecta contribuabilului dreptul de acces la instanţă şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţia României republicată.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, precum şi recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă A. S.A..

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 4518 din 22 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2020.