Mootness of salary ordinance mandate due to subsequent administrative fulfillment; irrelevance of EU preliminary reference on national salary discrimination

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.08.2017 pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Ordinului MJ nr. 1479/C/24.05.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic şi nelegal; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantului, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare calculat cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectoriale de 405 RON, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani), precum majorarea în procent de 10% (prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 9 aprilie 2015, până la zi şi în continuare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4463/2017 din 21 noiembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite cererea astfel cum a fost formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 5 .

Anulează în parte Ordinul MJ nr. 1479/C/24.05.2017 în ceea ce priveşte calcularea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - până la data de 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 şi până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015.

Obligă pe pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordin de salarizare prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare conform Legii nr 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 9.04.2015 şi până la data de 31.11.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON iar începând cu 01.12.2015 şi până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, în sens contrar celor reţinute de instanţă, arată că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (51) Legea nr. 71/2015, s-a avut în vedere nivelul maxim de salarizare prin raportare la aceeaşi categorie profesională şi funcţie, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv al judecătorilor, şi care nu a exista niciodată în patrimoniul intimatului-reclamant, asistent judiciar.

Având în vedere că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, asistenţii judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcţie, iar acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent judiciar.

La data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (1 ianuarie 2011), asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare, avându-se în vedere dispoziţiile art. 16 din Secţiunea a 3-a - Salarizarea şi celelalte drepturi ale asistenţilor judiciari - a Capitolului VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, din Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", la acesta lege.

Conform alin. (1) al acestui articol:"(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. 1 nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Aşadar, la data de 1 ianuarie 2011, asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcţie, respectiv corespunzător tranşelor 0-3 ani şi 3-5 ani, însă, în ceea ce priveşte drepturile salariale, fiind aplicabile dispoziţiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare, care au prevăzut că nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în Legea-cadru nr. 284/2010, aceştia nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea în funcţie.

Totodată, pârâtul apreciază că în mod greşit instanţa a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 9.04.2015 şi până la data de 31.11.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, iar începând cu 01.12.2015 şi până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, pentru următoarele considerente:

La data de 21.12.2016, a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 în baza art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, precum şi în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

În conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 43/2016, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

La emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, s-au avut în vedere şi indemnizaţiile acordate unui număr de 5 judecători din cadrul Tribunalului Călăraşi, cărora le-au fost stabilite prin OMJ nr. 1561/2015, nr. 1562/2015 şi nr. 1563/2015, indemnizaţii într-un alt cuantum decât al celorlalţi colegi, prin aplicarea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11%, însă ca efect al unor hotărâri judecătoreşti obţinute înaintea instanţei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, prin care ministrul justiţiei fusese obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a majorărilor mai sus arătate.

Prin aplicarea indexărilor de 5%, 2% şi 11% la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 291,98 RON, nu se ajunge la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, ci la una de 347,10%.

Aşadar, la data de 09.04.2015, niciunui asistent judiciar şi niciunei alte categorii profesionale nu îi fusese stabilită indemnizaţia de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Ulterior, a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017 care a modificat OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, iar la data de 24.05.2017, a fost emis noul ordin de salarizare al intimatului-reclamant, OMJ nr. 1479/C/24.05.2017, în aplicarea dispoziţiilor OMJ nr. 4680/C/2016 şi, respectiv, a OMJ nr. 219/C/2017, prin care a fost stabilit noul cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a sporurilor aferente acesteia.

Ulterior, în baza Legii nr. 153/2017 a fost emis OMJ nr. 2210/C/31.08.2017.

În consecinţă, faţă de textele legale invocate şi având în vedere că valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 şi totodată, în conformitate cu art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 care prevede nivelul maxim în plată, se poate observa că intimatul-reclamant nu are nici un temei legal de a pretinde aplicarea valorii de referinţă sectorială de 405 din 9.04.2015, în condiţiile în care această valoare de referinţă a fost folosită, deci era în plată, din 1.10.2016.

Astfel, în prezent, intimatul a primit indemnizaţia majorată cu valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, aşa încât în mod vădit nelegal instanţa a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la acordarea de diferenţe salariale ca urmare a stabilirii indemnizaţiei de încadrare brută lunară prin raportare la o altă valoare de referinţă sectorială începând cu data de 27.07.2014, cu atât mai mult cu cât decizia Curţii Constituţionale nu are efecte retroactiv'").

A accepta modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii pe care le invocă reclamantul în susţinerea cererii sale ar însemna în fapt să fie ignorate dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi să se extindă efectele acestora unor categorii pe care legea nu-l prevede în mod expres.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Prin cererea depusă la data de 15 septembrie 2020, intimatul reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

II. Soluţia instanţei de recurs cu privire cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin cererea formulată la data de 15 septembrie 2020, reclamant A. a solicitat instanţei sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), precum şi suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii preliminare, potrivit art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Solicitarea a fost formulată în procedura de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 4463/2017 din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi are ca obiect următoarele întrebări preliminare:

1) Dacă instanţa naţională, însărcinată cu aplicarea prioritară a dispoziţiilor Directivei 1999/70/CE, are obligaţia de a asigura deplina aplicare a acestor norme, trebuind să refuze, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională, chiar ulterioară (cum sunt cele cuprinse în O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, în Legea nr. 284/2010 şi în Legea nr. 153/2017), fără a solicita sau aştepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu ?;

2) Dacă noţiunea de "condiţii de încadrare în muncă" avută în vedere de clauza 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la muncă pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP), trebuie interpretată în sensul că aceasta poate servi drept temei pentru o cerere de tipul celei din acţiunea principală, care urmăreşte acordarea către un lucrător pe durată determinată a unui drept salarial pentru vechimea în funcţie, drept rezervat prin prevederile de drept naţional lucrătorilor pe durată nedeterminată ?;

3) Dacă clauza 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE) trebuie interpretată în sensul că aceasta se opune instituirii unei diferenţe de tratament (privind acordarea dreptului salarial pentru vechimea în funcţie) între lucrătorii pe durată determinată (cum este reclamantul) şi cei pe durată nedeterminată, justificată doar prin circumstanţa că diferenţa este prevăzută de o normă legislativă (O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 153/2017) şi administrativă (Ordinul M.J. nr. 1479/C/24.05.2017) internă a unui stat membru ?;

4) Dacă instanţele naţionale, în temeiul clauzei 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE), sunt obligate să apere drepturile individuale ale lucrătorilor pe durată determinată (cum este cazul reclamantului) în special în cazul discriminărilor care îşi au originea în mod direct în dispoziţii legislative interne şi în cazul salarizării inegale a acestor lucrători faţă de cei pe durată nedeterminată, mai ales când aceasta este realizată în acelaşi serviciu public (justiţia fiind un serviciu public, conform dispoziţiilor exprese ale art. 5 din Legea nr. 304/2004)?.

Examinând cererea formulată, în raport de dispoziţiile legale, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii şi cu privire la validitatea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Aşadar, rolul Curţii de Justiţie este acela de a feri o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa asupra validităţii acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Or, în speţa de faţă, intimatul-pârât solicită instanţei europene să stabilească dacă modalitatea de acordare a unui drept salarial pentru vechimea în funcţie se face diferenţiat între lucrătorii angajaţi pe durată determinată şi cei angajaţi pe durată nedeterminată.

Aceste aspecte ţin însă de soluţionarea în concret a litigiului şi revin în competenţa exclusivă a instanţelor naţionale învestite cu exercitarea controlului de legalitate asupra actelor administrative emise de Ministerul Justiţiei, în aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează drepturile salariale ale personalului din justiţie.

În jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută şi contestate de către părţi, asupra cărora instanţa naţională urmează a se pronunţa în litigiul principal, Înalta Curte reţine că reclamantul tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenţei acestei din urmă instanţe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că întrebările preliminare formulate de intimatul-reclamant nu se încadrează în limitele stabilite de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel că va respinge atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie, cât şi cererea de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

III. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei, iar în rejudecare, respingerea capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită reclamantului ordin de salarizare, ca rămas fără obiect şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

III.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea Ordinului MJ nr. 1479/C/24.05.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic şi nelegal; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamantului, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare calculat cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectoriale de 405 RON, la care să se adauge majorarea cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani), precum majorarea în procent de 10% (prevăzută de Legea nr. 293/2015), începând cu data de 9 aprilie 2015, până la zi şi în continuare.

Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse de intimatul reclamant la dosarul cauzei, la data de 25 mai 2018 a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018 prin care pârâtul a recunoscut şi acordat drepturile solicitate.

Astfel, în cursul soluţionării cauzei, la data de 25 mai 2018, recurentul-pârât a răspuns pretenţiilor intimatului-reclamant şi a procedat la emiterea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-a stabilit că:

Art. 1 (1) "În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari, se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2).

Art. 2 - (1) pentru perioada 09.04.2015 - 31.11.2015, salariile de bază brute lunare corespunzătoare fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie şi vechime în funcţie sunt cele prevăzute în Anexa. 1.1 (pentru judecători) şi nr. 1.2 (pentru asistenţii judiciari), care fac parte integrantă din prezenta ordin.

(2) Pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie şi vechime în funcţie sunt cele prevăzute în Anexa. 2.1 (pentru judecători) şi nr. 2.2 (pentru asistenţii judiciari), care face parte integrantă din prezenta ordin.".

Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea Ordinului ministrului justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018 nu afectează, prin el însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare, având în vedere că la acest moment actul contestat nu îşi mai produce efectele fiind înlocuit de emiterea Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, prin care au fost satisfăcute pretenţiile reclamantului de ai fi recunoscute drepturile salariale.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenţii, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtului Ministerul Justiţiei a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON (art. 1 alin. (2), urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite, reclamantul aflându-se, în anexele menţionate, şi a satisfacerii pretenţiilor reclamantului, în sensul că drepturile salariale se vor calcula prin raportare la o valoare sectorială de referinţă mai mare decât cea solicitată prin acţiune şi acordată prin sentinţa recurată, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamant, fiind realizată pretenţia concretă dedusă judecăţii, astfel că demersul judiciar privind emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a unui ordin de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit anularea în parte a Ordinului M.J. nr. 1479/C/24.05.2017 în ceea ce priveşte calcularea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - până la data de 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 şi până la data de 01.10.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, Înalta Curte urmează să menţină aceste dispoziţii, având în vedere că prin emiterea Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018 şi rămânerea fără obiect a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinţei atacate în sensul reţinut în antecedent.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarant de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită reclamantului ordin de salarizare, ca rămas fără obiect şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 4463/2017 din 21 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând,

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită reclamantului ordin de salarizare, ca rămas fără obiect.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2020.