Inadmissibility of direct judicial fine for non-enforcement of ECHR judgment outside administrative litigation scope

Şedinţa publică din data de 3 septembrie 2020

Asupra prezentei cereri de chemare în judecată;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 30 ianuarie 2020, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei amenzi de 1.000.000 de RON pe zi de întârziere şi penalităţi, pentru neexecutarea Hotărârii din 17 martie 2015 pronunţată în dosarul nr. x al Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a acordat termen pentru executare până la 17 iunie 2015.

În susţinerea cererii sale, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 februarie 2020, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 130-132 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va respinge acţiunea ca inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâţilor la plata unei amenzi de 1.000.000 de RON pe zi de întârziere şi penalităţi, pentru neexecutarea Hotărârii din 17 martie 2015 pronunţată în dosarul nr. x al Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se reţine că potrivit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 (1)"Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2)În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3)La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 96 din C. proc. civ.."

Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual anterior expus, Înalta Curte reţine că atâta vreme cât reclamanta nu a investit instanţa cu o acţiune prin care să solicite obligarea autorităţii administrative la efectuarea unei operaţiuni, este inadmisibilă formularea direct în instanţă a unei cereri de amendare a instituţiei pârâte, prin urmare în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, instanţa reţine că obiectul acţiunii în contencios administrativ este reglementat de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Or, din modul în care reclamanta a înţeles să formuleze acţiunea, solicitând amendarea Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului Finanţelor Publice pentru pretinsa neexecutarea Hotărârii din 17 martie 2015 pronunţată în dosarul nr. x al Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu reiese că obiectul cererii se circumscrie uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 8 din Legea 554/2004 (anularea în tot sau în parte a unui act administrativ sau refuzul de soluţionare a unei cereri în sensul atribuit de legea specială).

Înalta Curte reaminteşte că punerea în executare a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană este supravegheată de Comitetul de Miniştri, conform dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului potrivit cărora "Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea acesteia."

Refuzul de punere în executare a hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de către un stat naţional, nu este sancţionat de către instanţele judecătoreşti naţionale conform legilor naţionale, ci prin mecanismele prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabilesc că "În cazul în care Comitetul de Miniştri consideră că o înaltă parte contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive pronunţate într-un litigiu în care este parte, acesta poate, după ce a pus în întârziere înalta parte contractantă, să sesizeze Curtea cu privire la problema respectării de către aceasta a obligaţiei prevăzute la alin. (1), printr-o decizie luată cu votul majorităţii de două treimi din numărul reprezentanţilor cu drept de a participa la lucrările Comitetului de Miniştri."

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea este inadmisibilă dacă instanţa apreciază că nu este de competenţa instanţelor române.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (1) - (3) şi art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei generale, invocată de intimatul Ministerul Afacerilor Externe şi va respinge cererea formulată de A. în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei generale, invocată de intimatul Ministerul Afacerilor Externe.

Respinge cererea formulată de A. în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 septembrie 2020.