Prescription of forest compensation claims under pre-Civil Code decree and inapplicability of EU state aid decision as suspensive condition for pre-2010 claims

Şedinţa publică din data de 3 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.03.2014, reclamantul Composesoratul Margău, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, a solicitat anularea adresei nr. x/11.02.2014 raportat la anul 2009; obligarea la plata sumei de 25.034,64 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafaţa de pădure de 96,70 ha situată în zona de conservare a Parcului natural Apuseni în zona/tipul funcţional al T1 şi T2 respectiv în raza localităţii Răchiţele Mărgău, la plata dobânzilor calculate asupra debitului începând cu data de 11.02.2014 data la care creanţa a devenit exigibilă, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepţia prescripţiei;

- A admis în parte cererea formulată de reclamantul Composesoratul Margău, în contradictoriu cu Ministerul Apelor şi Pădurilor (MINISTERUL MEDIULUI ŞI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE);

- A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.034,66 RON reprezentând compensaţii cuvenite pentru anul 2008 precum şi la plata dobânzii aferente începând cu data de 11.02.2014 şi până la data plăţii efective;

- A respins cererea privind anularea adresă nr. 15173/EGE/11.02.2014;

- A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 300 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 36 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (actual Ministerul Apelor şi Pădurilor), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca prescrisă.

Recurentul-pârât critică soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, apreciind că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea.

O primă critică vizează faptul că au fost aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic şi ale H.G. nr. 861/2009, arătându-se că refuzul de acordare a despăgubirilor a fost justificat din perspectiva aplicării art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În primul rând, nu sunt îndeplinite cerinţele Legii nr. 46/2008, pentru a acorda compensaţiile solicitate, astfel încât, în mod nelegal a apreciat instanţa de judecată că există un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului.

Pârâtul şi-a exprimat voinţa de a rezolva solicitarea, refuzul fiind întemeiat pe interpretarea prevederilor legale incidente în cauză, respectiv art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, dar şi art. 1 şi 6 din H.G. nr. 861/2009, precizându-se că nu s-a depus întreaga documentaţie prevăzută de actul normativ menţionat, făcându-se referire, printre altele şi la obligativitatea depunerii unei copii de pe documentul de proprietate al solicitantului.

În opinia recurentului, chiar dacă s-ar accepta, argumentum ad absurdum, ca textul art. 6 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 861/2009 este susceptibil de mai multe interpretări, acceptarea raţionamentului Curţii de Apel Cluj în sensul ca dispoziţiile legale sus-menţionate ar fi incidente şi ajutoarelor de stat aferente anului 2009 şi nesolicitate sau neacordate până la data de 1 ianuarie 2010, ar însemna nerespectarea modalităţii de dezlegare a acestei chestiuni de drept potrivit Deciziei nr. 36/23.11.2015 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerarea acestor argumente nu poate fi acceptată ipoteza luată în calcul de către instanţa de fond, conform căreia dreptul în ceea ce priveşte acordarea compensaţiilor de stat aferente anului 2009 ar fi afectat de un termen suspensiv, determinat de data publicării în furnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei CE nr. C(2012)5166 final, respectiv 14.09.2012, termen suspensiv care să determine curgerea termenului de prescripţie extinctivă doar de la data împlinirii lui, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Or, cum în mod corect a constatat şi Curtea de Apel Cluj, pentru anul 2009, exista un cadru legal care să reglementeze metodologia de calcul a sumelor cuvenite drept compensaţii proprietarilor persoane fizice şi juridice care deţin păduri cu funcţii speciale de protecţie potrivit H.G. nr. 1071/2006 şi, ulterior, H.G. nr. 861/2009, neexistând aşadar un impediment de natură a limita posibilitatea intimatei de a efectua demersurile legale în vederea obţinerii compensaţiilor pretinse, atât timp cât acest drept era exercitat înăuntrul termenul de prescripţie extinctivă.

În altă ordine de idei, atât timp cat dreptul intimatei de a solicita compensaţii a început curgă cu data de 1 ianuarie 2009, şi prescripţia aceluiaşi drept a început să curgă cu aceeaşi dată (în temeiul art. 7 din Decretul nr. 167/19582), acesta s-a împlinit la data de 1 ianuarie 12.

Chiar daca s-ar aprecia că dreptul acesteia de a solicita compensaţii s-a născut începând data de 1 ianuarie 2010 pentru anul 2009 (începând cu prima zi a anului ulterior celui pentru care se cer), la data iniţierii acţiunii judiciare, respectiv iulie 2014, dreptul pretins era prescris.

Pasivitatea intimatei pe o perioadă ce depăşeşte cu mult termenul de prescripţie de 3 nu poate fi acoperită prin cererea formulată în anul 2014 şi, cu atât mai mult, nu este de natură a înlătura sancţiunea prescripţiei dreptului acesteia de a obţine compensaţiile solicitate prin acţiune.

Menţionează faptul că, atât timp cât prescripţia dreptului intimatei a început să curgă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât instanţa avea nu doar posibilitatea ci chiar obligaţia de a invoca excepţia prescripţiei extinctive, chiar dacă litigiul a fost iniţiat ulterior datei de 1 octombrie 2011.

În fine, recurentul precizează că solicitarea intimatei de acordare a compensaţiilor aferente anului 2009 prin intermediul unei acţiuni în instanţă iniţiată la mijlocul anului 2014 este în mod evident făcută peste termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de legislaţia incidenţă, motiv pentru care se impune respingerea acţiunii pe acest considerent.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ a fost învestită de către reclamantul Composesoratul Margău cu o acţiune prin care a solicitat anularea adresei nr. x/11.02.2014 raportat la anul 2009; obligarea la plata sumei de 25.034,64 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafaţa de pădure de 96,70 ha situată în zona de conservare a Parcului natural Apuseni în zona/tipul funcţional al T1 şi T2 respectiv în raza localităţii Răchiţele Mărgău, la plata dobânzilor calculate asupra debitului începând cu data de 11.02.2014 data la care creanţa a devenit exigibilă.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2009), pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de prima instanţă cu motivarea că dreptul de prescripţie a fost întrerupt, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul-lege nr. 167/1958, până la data primirii deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, astfel cum s-a prevăzut prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluţia primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant sunt aferente anului 2009, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2009, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 28.03.2014.

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2013, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, dreptul material la acţiune al reclamantului era prescris.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, invocate de instanţa de fond ca argument în respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:

"Daca dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.".

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte reţine că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, ci o condiţie suspensivă legală, care afectează exerciţiul dreptului.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensaţiile pentru care dreptul de acordare a luat naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii şi nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţie, invocată de recurentul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor şi reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond şi reformarea soluţiei primei instanţe.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 36 din 21 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa atacată şi în rejudecare, admite excepţia prescripţiei, invocată de pârâtul Composesoratul Margau.

Respinge acţiunea ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 septembrie 2020.