Guarantee Fund exclusion of late penalties and judicial costs from statutory insurance claims in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 3 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 19 din Legea nr. 503/2004, a formulat CONTESTAŢIE, împotriva deciziei nr. 9330/29.09.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea cererii şi anularea în parte a deciziei contestate, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, formulată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 838 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 838 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurenta-reclamantă a prezentat critici referitoare la calificarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată drept creanţe de asigurare, invocând dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi susţinând a fi greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia aceste sume reprezintă obligaţii ale asigurătorului falit, pe care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu trebuie să le suporte.

În opinia recurentei, instanţa de fond a interpretat greşit noţiunea de creanţe de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, omiţând că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, clauzele contractuale au un conţinut obligatoriu, reglementat de lege, iar obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă o clauză în contractul de asigurare.

Recurenta a solicitat a fi avută în vedere şi decizia nr. 34/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite. Prin urmare, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de plată adresată FGA se circumscriu noţiunii de obligaţie principală şi cad în sarcina pârâtului.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, deşi FGA nu are calitatea de continuator al asigurătorului falit, acesta nu este exonerat de la plata sumelor solicitate, în condiţiile în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar această obligaţie are în vedere o protejare in integrum, care include şi plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

În mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu are legătură cu raportul de asigurare, în condiţiile în care aceste sume îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare.

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. au fost greşit invocate de instanţa de fond, întrucât sunt norme de drept general, faţă de normele de drept speciale în materie. Concluzia instanţei de fond, în sensul că despăgubirea se raportează strict la contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat este eronată, având în vedere regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, ale cărui condiţii sunt reglementate prin legea specială.

În fine, recurenta-reclamantă a susţinut că obligaţia de plată a FGA nu se limitează strict la creanţele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă contravenind raţiunii instituirii unei scheme de garantare şi principiilor sale de funcţionare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 9330/29.09.2017, contestată în cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 8626,90 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii şi a fost respinsă cererea de plată pentru suma de 1794,40 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi suma de 1838,05 RON reprezentând taxa de timbru al achitată în dosarul civil nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3.

Reclamanta a atacat decizia emisă de pârât referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanţe de asigurare, iar instanţa de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei şi le-a respins, ca neîntemeiate.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 2214 C. civ., penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste motive, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 838 din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 septembrie 2020.