Fiscal joint liability of company administrator requires proof of bad faith under fiscal procedure code

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 08 martie 2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova anularea deciziei nr. OT 624566/29.09.2016 de angajare a răspunderii sale solidare cu S.C. A. şi a deciziei nr. CRR-REG-44047/23.12.2016 şi exonerarea sa de la plata sumei de 3.219.481 RON. A solicitat şi suspendarea executării până la soluţionarea cererii, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 335/2017 pronunţată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Finanţelor Publice a Judeţului Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a anulat decizia nr. CRR-44047/23.12.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamant, precum şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OT 24566/29.09.2016, emisă de AJFP Olt, a exonerat reclamantul de plata sumei de 3.219.481 RON şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au declarat recurs pârâtele Agenţia Finanţelor Publice a Judeţului Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea căii de atac arată că în mod eronat instanţa de fond a admis acţiunea, întrucât din cuprinsul actelor contestate se poate desprinde cu uşurinţă concluzia că reclamantul B., deşi avea cunoştinţă că societatea pe care o administra, S.C. A., înregistra debite restante la bugetul general consolidat al statului, nu a procedat la achitarea lor, deciziile luate conducând la o creştere a acestora şi implicit la pierderi în averea debitorului.

În cauză, răspunderea solidară înseamnă preluarea responsabilităţii de către persoanele vinovate în sensul de a plăti o creanţă fiscală datorată de o altă persoană, în situaţiile reglementate de prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.

Consideră că organul fiscal a procedat corect şi legal privind atragerea răspunderii solidare a d-lui. B. concluzionând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat) precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis - neglijenţa, neexistând o dispoziţie care sa oblige la dovedirea intenţiei directe).

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare, dar la primul termen de judecată, în şedinţă publică a invocat excepţia nulităţii căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele - pârâte, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ deciziile nr. OT 624566/29.09.2016 şi nr. CRR-REG-44047/23.12.2016.

Prin Decizia nr. OT 624566/29.09.2016 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. A., în limita sumei de 3.219.481 RON, din care debite în sumă de 915.041 RON şi accesorii în sumă de 2.304.440 RON, iar prin Decizia nr. 142/03.02.2015 s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamant.

Prin aceste decizii s-a reţinut că reclamantul B. nu a îndeplinit obligaţiile legale ce îi revin, respectiv nu a achitat obligaţiile fiscale stabilite prin declaraţiile depuse de societate în perioada 25.01.1999 - 25.04.2010 şi în acest fel a provocat starea de insolvabilitate a S.C. A.. De asemenea a produs în perioada mandatului său pierderi în averea debitorului prin acumularea de obligaţii restante la bugetul general consolidat al statului.

Instanţa de fond a admis acţiunea apreciind că deciziile nu au fost legal emise.

Împotriva acestei soluţii, pârâtele au declarat recurs apreciind că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilităţii, a art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi a art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

În litigiul de faţă este analizată legalitatea deciziilor prin care s-a reţinut existenţa unui prejudiciu şi s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. A., în limita sumei de 3.219.481 RON.

Motivele de casare invocate de recurentele-pârâte în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prioritar, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se impune soluţionarea excepţiei invocate de intimatul-reclamant B..

Înalta Curte constată, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant este neîntemeiată, întrucât recurentele - pârâte au formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură, astfel că nu este incidentă sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocate de intimatul-reclamant.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, care afirmă în esenţă că nu au fost corect interpretate prevederile Legii nr. 207/2015 de către instanţa de fond.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de instituţiile recurente cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reţinut că reclamantul nu a săvârşit fapte care să atragă răspunderea sa solidară cu debitoarea S.C. A..

În ceea ce priveşte criticile recurentelor vizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, instanţa de recurs reţine că, potrivit acestor prevederi legale, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile acestui cod, răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, precum şi administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Trebuie precizat că art. 25 instituie o formă a răspunderii delictuale în sarcina unei anumite categorii de persoane, categorie din care face parte şi reclamantul, dar şi cerinţe ce se impun a fi îndeplinite pentru a reţine incidenţa lui.

Or, potrivit opţiunii legiuitorului, este atrasă răspunderea solidară a administratorului/administratorilor societăţii numai în măsura în care aceştia au acţionat cu rea-credinţă în a nu-şi îndeplini obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, aceasta constituind o condiţie "sine qua non" pentru atragerea răspunderii solidare or în a determina nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Această cerinţă a relei-credinţe, fără de care nu se poate stabili răspunderea, nu este însă întrunită în speţă, întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din probatoriul cu înscrisuri administrat în cauză, reaua-credinţă a administratorului nu a fost dovedită, atât din perspectiva nesolicitării deschiderii procedurii insolventei, cât şi din perspectiva nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

După cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, în cauză organele fiscale nu au dovedit că reclamantul ar fi acţionat cu viclenie şi omisiune vădit intenţionată în calitatea sa de administrator al S.C. A., nici decizia de angajare a răspunderii solidare şi nici vreun act pregătitor anterior nu conţin referiri cu privire la cercetări pe care organul fiscal era ţinut a le efectua pentru a stabilit dacă administratorul a acţionat cu rea-credinţă.

În mod temeinic s-a reţinut în fond că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii, cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează voit plăţile către fisc, sau atunci când, deşi a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obţinute pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii.

Însă, în cauză nu s-a probat împrejurarea că reclamantul a utilizat resursele societăţii comerciale în alt scop decât în interesul societăţii, astfel că, în lipsa oricăror probe care să susţină existenţa relei-credinţe a acestuia pentru nedeclanşarea în termenul legal a procedurii insolvenţei şi pentru nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de fond a stabilit în mod corect că nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului în temeiul art. 25 alin. (1) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte precizează că nu este suficientă calitatea intimatului-reclamant de administrator pentru a atrage răspunderea, întrucât legiuitorul nu a reglementat o răspundere obiectivă, ci dimpotrivă o răspundere întemeiată pe ideea de vinovăţie, astfel că era necesar a se proba vinovăţia, respectiv că a cunoscut starea de insolvabilitate a societăţii şi că nu a acţionat în mod deliberat în sensul de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi că nu a declarat şi/sau nu a achitat la scadenţă în mod deliberat obligaţiile fiscale, aspecte nedovedite în cauză.

În lumina art. 25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu intervine automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) şi (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurente prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata - reclamantă, obligând recurenta-pârâtă la plata sumei de 2659,47 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocaţial).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul - reclamant B..

Respinge recursul declarat de pârâtele ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE OLT şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt împotriva sentinţei nr. 335/2017 din data de 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul - reclamant B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.