Challenge to administrative sanction procedure for road transport operators under General Contraventions Framework

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea alin. (1) al art. 55 din H.G. nr. 69/2012 cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a stabilit modul de contestare a sancţiunilor administrative.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2419 pronunţată în data de 19 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2419 din data de 19 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentele - reclamante au susţinut următoarele:

- Soluţia instanţei de fond este nelegală, sub aspectul motivelor privind respingerea cererii de chemare in judecată, prin care a contestat modul de stabilire al sancţiunilor administrative prin acte normative, nu posibilitatea aplicării acestora.

Stabilindu-se ca şi sancţiune administrativă suspendarea/retragerea licenţei de transport/licenţei comunitare, a copiei conforme a licenţei de transport/licenţei comunitare, a certificatului de transport în cont propriu... etc..., iar aceasta sancţiune se poate acorda pentru o perioadă de 30 de zile, faţă de modalitatea de a fi contestat documentul sancţionator, în temeiul Legii nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu procedura prealabilă şi termenul acordat autorităţii în soluţionarea acesteia, respectiv de 30 de zile de la data primirii plângerii prealabile, soluţionarea în instanţa dar, chiar şi prealabil nu mai are eficienţă şi rămâne şi fără obiect.

Instanţa de fond şi-a motivat soluţia, neacordând eficienţă dispoziţiilor legale - Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare - sub aspectul procedurii implementate în cadrul administrativ.

- soluţia instanţiei de fond este nelegală, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor cadrului legislativ general privind regimul juridic al contravenţiilor reprezentat de O.G. nr. 2/2001 actualizată, iar dispoziţiile art. 5, 15, 20, 31, 32 si 40 ale acestuia nu au fost respectate atunci când, prin aprobarea H.G. nr. 69/2012, la art. 55, s-au stabilit sancţiuni complementare. În condiţiile art. 5 din O.G. nr. 2/2001 actualizată, sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare, iar cele complementare sunt suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei activităţi.

Prin introducerea alin. (1) al art. 55 din H.G. nr. 69/2012, s-a stabilit o modalitate diferită de aplicare a sancţiunii contravenţionale complementare, ceea ce contravine dispoziţiilor menţionate ale O.G. nr. 2/2001, cadrul general aplicabil regimului juridic al contravenţiilor, astfel, fiind nelegal, deoarece defineşte măsuri contravenţionale complementare, stabilite prin O.G. nr. 2/2011 actualizată, privind regimul juridic al contravenţiilor la art. 5 lit. b) care prevede suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei activităţi.

Susţine că prin actul contestat, au fost stabilite măsuri administrative, cu încălcarea legislaţiei O.G. nr. 27/2011, O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 24/2000.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar şi la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Reclamanţii au supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, prevederile alin. (1) al art. 55 din H.G. nr. 69/2012 cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a stabilit modul de contestare a sancţiunilor administrative îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier.

Prin H.G. nr. 69/2012 s-au stabilit "încălcările cu caracter contravenţional ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier şi de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa transportului rutier internaţional de mărfuri, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa internaţională a serviciilor de transport cu autocarul şi autobuzul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 561/2006 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere şi ale normelor de aplicare a acesteia, precum şi a sancţiunilor contravenţionale şi a altor măsuri aferente aplicabile în cazul constatării încălcărilor",

Instanţa de fond a respins acţiunea apreciind că sunt neîntemeiate criticile reclamantei aduse hotărârii de guvern.

Împotriva acestei soluţii, reclamanţii au declarat recurs apreciind că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivele de casare invocate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, care afirmă că prin hotărârea de guvern se încalcă norma generală în materie contravenţională.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reţinut că Hotărârea de Guvern nr. 69/2012 nu încalcă norma generală în materie contravenţională prevăzută de O.G. nr. 2/2001 şi alte prevederi similare.

Din înseşi titulatura şi cuprinsul H.G. nr. 69/2012 reiese că, prin aceasta, a operat punerea în acord a prevederilor naţionale cu cele europene în materia operatorilor de transport rutier, astfel cum a fost indicat de către emitent şi conţinutul normativ al actului. Însă, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de reclamanţi, nu se poate reţine niciun motiv de anulare a dispoziţiilor H.G. nr. 69/2012, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Înalta Curte nu poate primi susţinerea că instanţa de fond nu a observat că reclamanţii au contestat modul de stabilire al sancţiunilor administrative prin actul normativ, nu posibilitatea aplicării acestuia, întrucât din cuprinsul actului normativ nu rezultă o supraîncărcare a contribuabilului cu sancţiuni, ci reprezintă o armonizare a legislaţiei din domeniul transportului rutier în situaţia retragerii sau suspendării unor licenţe, certificate, autorizaţii etc., diversificând alegerea măsurilor administrative ce pot fi luate de o autoritate publică într-o anumită situaţie.

În acest sens trebuie precizat, astfel cum în mod corect a statuat şi judecătorul fondului, că O.G. nr. 2/2001 nu limitează posibilităţile de reglementare ale unei autorităţi publice la materia contravenţională.

Susţinerea în sensul că judecătorul fondului nu a observat că prin actul contestat, au fost stabilite măsuri administrative, cu încălcarea legislaţiei O.G. nr. 27/2011, O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 24/2000, este nefondată.

Art. 5 alin. (1) stabileşte fapte ce "reprezintă încălcări minore ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009, ale Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor de aplicare a acesteia, constituie contravenţii: 1.nerespectarea de către operatorul de transport rutier/întreprinderea de transport rutier în cont propriu a obligaţiei de a face dovada punerii la dispoziţia conducătorilor auto, pentru vehiculele cu care efectuează transport rutier, a unuia dintre următoarele documente, în vederea prezentării acestor documente cu ocazia controlului în trafic: 1.1. legitimaţia de serviciu valabilă a conducătorului auto, din care să reiasă că este angajat al operatorului de transport; 1.2. contractul de leasing sau de închiriere, după caz, în original ori în copie conformă cu originalul, în cazul în care vehiculul rutier este deţinut cu contract de leasing sau de închiriere;"

În mod legal şi temeinic, instanţa de fond a menţionat că aceste măsuri au caracter administrativ şi au fost luate în acord cu prevederile Legii contenciosului administrativ pentru armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană.

În acordul cu judecătorul instanţei de fond, Înalta Curte precizează că O.G. nr. 2/2001 reglementează sancţiunile cu caracter contravenţional şi în raport cu acest "obiect nu se poate deduce, din tăcerea legiuitorului, că în cazul unor contravenţii singurele măsuri care se pot lua ar fi cele de natură contravenţională ci, dimpotrivă, autorităţile competente rămânând libere să adopte şi alte măsuri pe care le consideră oportune pentru restabilirea ordinii de drept măsuri care nu mai intră în sfera de reglementare" a ordonanţei de urgenţă anterior menţionată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2419 din data de 19 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.