Application of insurance guarantee fund liability cap per creditor versus per individual claim in subrogation contexts

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 06.01.2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2750/22.11.2016 prin care pârâtul refuză plata sumei de 4438 RON, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/22.01.2016 înregistrată la pârât cu nr. x/28.01.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2647 pronunţată în data de 27 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, în parte, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 2750/22.11.2016, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/28.01.2016, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1134,88 de RON, cheltuieli de judecată şi a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Reclamanta A. S.A. a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa are posibilitatea obligării directe a intimatei la plata sumei solicitate, în măsura în care toate condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, având în vedere caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ.

A susţinut recurenta-reclamantă că toate condiţiile erau îndeplinite pentru ca dreptul său la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanţa de judecată, fără să fie necesară reanalizarea cererii de plată pe fond de FGA.

Recurenta a arătat că în cazul soluţionării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor ce ţin de analiza şi instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci, cât şi extrinseci, susţinând că aprecierea faptului că cererea de plată a recurentei-reclamante ar fi fost respinsă strict pentru depăşirea plafonului şi că FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi acceptate, întrucât echivalează cu invocarea propriei culpe.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile de drept material, respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond susţinând că nu poate fi stabilită calitatea de creditor de asigurare a reclamantei de către FGA, ci această calitate decurge din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de actele normative incidente.

Recurentul-pârât a criticat greşita interpretare dată de instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând că această interpretare adaugă la lege.

A apreciat recurentul-pârât că în măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres.

A susţinut că necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, aşa cum stabileşte expres dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016.

4. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către pârât, în principal, ca fiind nul, întrucât nu a indicat motivele de casare şi, în subsidiar, ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată;

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de fond ca fiind legală, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că, prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judecătoresc Decizia nr. 2750/22.11.2016 emisă de pârât, prin care a fost refuzată plata către reclamantă a sumei de 4438 RON şi solicitând obligarea pârâtului FGA la plata sumei solicitate.

Instanţa de fond a admis în parte cererea introductivă, anulând decizia atacată şi obligând pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. Instanţa a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul fondului a reţinut că raportul juridic dintre părţi este guvernat de Legea nr. 213/2015, act normativ avut în vedere de pârât la emiterea actului administrativ contestat în cauză.

A reţinut instanţa de fond că, în cuprinsul deciziei atacate pârâtul a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi acceptată la plată ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, asigurătorul A. fiind considerat un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţă, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Instanţa de fond a constatat, din interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Ca atare, s-a reţinut în mod corect că decizia contestată de reclamantă a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale, însă consecinţa constatării nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă.

A reţinut instanţa că pârâtul a emis decizia contestată rezumându-se să reţină depăşirea plafonului de garantare, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei pretinse ca despăgubire, situaţie în care instanţa nu poate dispune direct obligarea la plata despăgubirii solicitate.

Criticile formulate de recurente subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite de Înalta Curte, care le va respinge ca nefondate, pentru argumentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În condiţiile în care instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic şi evident nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ şi art. 16 şi 20 din Norma nr. 16/2015 privind FGA sunt norme de procedură, iar nu de drept material pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de pct. 8.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

În temeiul art. 453 (1) C. proc. civ., va respinge cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată deoarece cererea se întemeiază pe culpa procesuală a părţii care pierde procesul, or recurentul pârât nu a căzut în pretenţii, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2647 din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.