Guarantee fund's rejection quashed in insolvent insurer claim; re-examination ordered under per-claim cap ruling, direct payment refused.

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2094/11.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 2.479 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal la efectuarea plăţii sumei pretinse şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.479 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016 şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 10 martie 2017, reclamanta a formulat o excepţie de neconvenţionalitate, solicitând judecătorului naţional investit cu soluţionarea prezentului litigiu ca, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:

- în principal, să procedeze la înlăturarea de la aplicare, în prezenta cauză, a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, motivat de faptul că respectiva normă juridică aduce atingere în substanţa sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de Articolul 1, Protocolul Adiţional nr. 1 din Convenţie.

- în secundar, să accepte argumentele de ordin convenţional expuse în interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în acord cu garanţiile şi drepturile prevăzute de Convenţie şi anume în sensul că plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON per creanţă de asigurare, iar nu per creditor de asigurare.

Prin notele de şedinţă depuse la 7.04.2017, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii criticilor de neconvenţionalitate şi excepţia inadmisibilităţii invocării unor motive de nelegalitate pe calea excepţiei de neconvenţionalitate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 7 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ a admis excepţia tardivităţii motivelor de neconvenţionalitate şi a respins excepţia inadmisibilităţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1955 pronunţată în data de 26 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în parte, a anulat Decizia nr. 2094/11.10.2016 emisă de pârât, a obligat pe pârât să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016, a respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate şi obligat pârâtul la plata sumei de 1550 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 7 aprilie 2017 şi a sentinţei civilă nr. 1955 pronunţată în data de 26 mai 2017 ambele de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei şi pe fond admiterea în tot a acţiunii formulate.

Reclamanta a susţinut că hotărârile recurate sunt nemotivate corespunzător, fiind criticabile atât prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar totodată, considerentele hotărârilor atacate sunt susceptibile de o serie de critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care acestea sunt rezultatul unei aplicări greşite a normelor de drept material care reglementează raportul juridic dedus judecăţii.

Instanţa de fond nu a motivat, practic, decizia sa de a respinge ca tardivă a excepţiei de neconvenţionalitate şi nu a transpus analiza sa în cadrul încheierii din 7.04.2017, ci s-a rezumat la a reda decizia efectiv luată. Un element important al acesteia îl constituie calificarea excepţiei de neconvenţionalitatea drept cerere completatoare. Deşi instanţa nu a consemnat acest lucru, presupune că odată stabilită calificarea excepţiei, regulile generale privind termenele de formulare ale cererilor în justiţie şi, eventual, de completare a acestora au fost aplicate.

Contrar susţinerilor FGA, neconformitatea legii interne cu Convenţia a fost invocată de A. chiar prin contestaţia iniţială, astfel: (i) în Secţiunea 2.1.3. - cu referire la calitatea normei juridice interne, care o face imprevizibilă precum şi, (ii) în Secţiunea 2.1.8. - cu referire la încălcarea dreptului la un bun al A., ca expresie a dreptului de proprietate. În aceste condiţii, excepţia reprezintă doar o dezvoltare a motivelor invocate prin acţiune, neputând fi calificată drept o cerere completatoare ci, cel mult, o cerere precizatoare. De altfel, în ciuda titulaturii pentru care a optat, aceasta nu este în realitate o excepţie procesuală. Documentul depus conţine o serie de argumente întemeiate pe dreptul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care subliniază neconformitatea unei dispoziţii legale interne în raport cu acest drept. Solicitarea subsecventă conţinută în acelaşi act procesual a fost de înlăturare de la aplicare a dispoziţiei interne, posibilitate recunoscută şi afirmată de Curtea EDO.

Menţionează pe fondul cauzei că, soluţia instanţei de fond de a retrimite a cererii de plată la autoritatea publică pentru a fi soluţionată pe fond se întemeiază pe premiza că aceasta nu a efectuat o analiză pe fond a temeiniciei cererii de plată.

Însăşi autoritatea administrativă a susţinut că, în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă, "s-ar impune reluarea procedurii administrative, (...) prin emiterea unei noi decizii de soluţionare a cererii de plată." Demersul FGA este însă o încercare de a bloca acţiunea reclamantei prin invocarea unor elemente ce ţin de neregularităţile manifestate prin propria conduita a autorităţii.

În condiţiile în care instanţa de fond a înlăturat de la aplicare, în mod just, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul ca Fondul nu este ţinut de plafonul de 450.000 RON în efectuarea plăţilor faţa de A., iar cererea de plată a fost analizată pe fond de către FGA, prin direcţiile de specialitate, nu rămâne niciun alt impediment pentru a refuza plata la o nouă analiză pe fond a cererii. În aceste condiţii, consideră nelegală decizia instanţei de fond de a retrimite dosarul spre soluţionare FGA, deoarece avizarea plăţii de către Comisia Specială reprezintă doar o formalitate.

Instanţa de fond, investită fiind cu un litigiu de contencios administrativ de plina jurisdicţie era obligată să valideze cererea reclamantei, atât în considerarea îndeplinirii tuturor cerinţelor legale (Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015) cât si pentru soluţionarea procesului într-un termen rezonabil, cu celeritate şi în vederea evitării unor rejudecări şi prelungiri nejustificate a procedurii judiciare.

Împotriva sentinţei civile nr. 1955 pronunţată în data de 26 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului a arătat următoarele:

- hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecaţii de către intimata-reclamanta; hotărârea a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale care reglementează, pe de o parte, momentul naşterii dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata de despăgubiri de la FGA iar, pe de altă parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurator. hotărârea conţinând motive străine de natura pricinii;

- dreptul reclamantei A. dedus judecăţii şi pretins încălcat prin Decizia contestată în cauză este izvorât din contractul CASCO încheiat între reclamantă şi asiguratul său, drept ce s-a născut ca urmare a plăţii indemnizaţiei de asigurare în urma intervenirii riscului asigurat şi nu un drept izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie - RCA, ignorând dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvenţă a societăţii de asigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare;

- se porneşte de la o premisa greşită că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare şi odată cu încheierea contractului de asigurare tip RCA, or, un raport juridic de garantare nu se concretizează niciodată anterior datei constatării stării de insolvenţă a societăţii de asigurare şi depunerii cererii de plată la FGA. Argumentele instanţei de fond referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt neîntemeiate, fiind contrare dispoziţiilor exprese ale art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

- instanţa de fond se afla într-o gravă eroare făcând trimitere la dreptul de regres al A., drept pretins încălcat de FGA prin Decizia contestată, care însă este întemeiat pe contractul CASCO şi nu pe cel RCA;

- precizează că, nu exista niciun raport juridic de garantare sau de altă natură între FGA si A. care sa fi fost născut odată cu poliţa de asigurare în temeiul căreia B. S.A. a căzut în pretenţii, pentru că nu există niciun raport voliţional între cele două subiecte ale pretinsului raport juridic, fiind cunoscut că raportul juridic este un raport de voinţă şi nu se confundă cu norma juridică, care este o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală, impusă sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a statului;

- legea nu a lăsat la aprecierea şi interpretarea părţilor naşterea raportului juridic între FGA şi creditorii de asigurări care înţeleg să li se adreseze, iar în reglementarea protejării interesului public ocrotit - respectiv interesul protejării asiguraţilor şi a pieţei serviciilor de asigurare - naşterea dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare a asiguraţilor, cu alte cuvinte naşterea obligaţiei de garantare în sarcina FGA - este stabilită în mod expres şi neechivoc de lege.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare, Autoritatea de Supraveghere Financiară dispune, în situaţia în care constată insolvenţa asiguratorului (definită conform art. 3 lit. j) din acest act normativ şi art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei şi de insolvenţă) închiderea procedurii de redresare financiară, solicitând, de îndată, deschiderea procedurii de faliment.

4. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond şi acordarea cheltuielor de judecată

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 05 mai 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză de reclamantă şi pârât sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2479 RON.

Prin sentinţa atacată instanţa de primă jurisdicţie a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată.

Împotriva acestei soluţii, au declarat recurs reclamanta şi pârâtul precizând că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii motivelor de neconvenţionalitate şi a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate, iar recurentul-pârât pentru greşita aplicare a prevederilor referitoare la calitatea de creditor de asigurare şi cu privire la plafonul de asigurare instituit de lege.

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenţi şi le va respinge ca nefondate având în vedere considerentele ce urmează.

Motivele de casare invocate de părţi în susţinerea recursurilor promovate în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârilor recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele încheierii şi sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurenţilor, care afirmă că s-au încălcat prevederile legale de către instanţa de fond fără o argumentare convingătoare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele părţi în cauză, ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la considerentele prin care instanţa de fond a tranşat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către recurentul-pârât.

Pe fondul cauzei se reţine că, reclamanta A. a plătit asiguratului o despăgubire în baza Poliţei CASCO, iar ulterior s-a subrogat în drepturile acestuia şi s-a îndreptat împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei. Întrucât persoana vinovată de producerea pagubei era beneficiarul unei poliţe RCA încheiată la societatea B., A. s-a îndreptat direct împotriva acestei societăţii de asigurare.

Urmare a falimentului B., A. s-a adresat cu o cerere de plată direct către FGA, prin care a solicitat plata sumei de 2479 RON.

Prin art. 60 din Legea nr. 136/1995, Fondul de protejare a asiguraţilor a fost constituit şi administrat în cadrul şi de către Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare din cadrul Ministerului Finanţelor). Prin Legea nr. 172/2004 pentru completarea şi modificarea Legii 136/1995, s-a dispus constituirea Fondului de Garantare, Fond ce a fost trecut în administrarea şi supravegherea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În mod legal şi temeinic instanţa de fond a stabilit că, în speţă, drepturile principale şi accesorii aferente poliţei de asigurare RCA sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când această poliţă a fost contractată (încheiată 18.12.2013) iar nu de la data producerii evenimentului rutier (30.04.2013) sau de la data constatării insolvabilităţii asigurătorului (03.12.2015).

Aşadar, legea aplicabilă garantării drepturilor asiguraţilor este Legea nr. 136/1995 şi nu Legii nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că între reclamantă şi pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliţei de asigurare, dar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 136/1995 şi în acest context, este aplicabilă în cauză chiar dacă FGA este un terţ faţă de contractul de asigurare CASCO (şi, de altfel, şi faţă de contractul de asigurare de răspundere civilă).

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut că Legea incidentă nr. 136/1995 aplicabilă cauzei, nu stabileşte un plafon de garantare.

Chiar dacă s-ar fi constatat că este aplicabilă Legea 213/2015, instanţa de recurs reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment şi plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

În condiţiile în care instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic şi evident nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată deoarece cererea se întemeiază pe culpa procesuală a părţii care pierde procesul, or recursul reclamantei urmează a fi respins, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 1955 pronunţată la data de 26 mai 2017, ambele de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1955 din data de 26 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.