Appeal against financial supervisory sanctions for risk management deficiencies dismissed; approval of insurance director revoked.

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de26 martie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.):

- anularea în tot a Deciziei nr. 142/03.02.2015 emisă de ASF privind respingerea plângerii prealabile formulate de reclamantă împotriva Deciziei ASF nr. 1666/10.11.2014;

- anularea în tot a Deciziei nr. 1666/10.11.2014 emisă de ASF;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.000 RON achitată cu titlu de amendă;

- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 784 pronunţată în data de 9 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 784 pronunţată la 9 martie 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În susţinerea recursul a prezentat următoarele critici:

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Susţine că judecătorul fondului s-a rezumat să îşi însuşească unele din apărările formulate de ASF fără să arate însă argumentele juridice şi logice pentru care a reţinut aceste argumente şi, respectiv, să înlăture motivele invocate de recurenta-reclamantă;

În acest sens arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra criticilor vizând fapta descrisă de ASF astfel:

"Nu au fost stabilite toleranţa şi limitele pentru gestionarea riscurilor identificate în cadrul societăţii".

Arată că definirea şi aprobare nivelurilor de toleranţă intră în competenţa conducerii administrative în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul 18/2009, iar competenţa stabilirii limitelor corespunzătoare privind expunerea la riscuri aparţine comitetului de management al riscurilor în temeiul dispoziţiilor art. 31 din Ordinul 18/2009;

Competenţa stabilirii toleranţei şi a limitelor de gestionare a riscurilor nu aparţinea conducerii executive, ASF nu putea să reţină o asemenea abatere în sarcina conducerii executive, după cum rezultă din fila x a Deciziei nr. 1666/10.11.2014 şi deci, să dispună în mod legal sancţionarea conducerii executive pentru o asemenea abatere.

Judecătorul fondului nu a observat că metodologia de evaluare a riscului este aprobată de comitetul de management al riscurilor, conform art. 31 lit. d) din Ordinul 18/2009, prin urmare nu poate fi reţinută în sarcina conducerii executive, iar metodologia de evaluare a riscului, cât şi testele de stres sunt incluse şi descrise în Raportul privind activitatea de management al riscurilor pe anul 2013;

Consideră că un alt aspect important în legătură abaterile reţinute în sarcina recurentei reclamante şi asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat, este faptul că pentru a constata existenţa acestora, ASF se raportează la dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul 18/2009, articol care face vorbire despre responsabilităţile comitetului de management al riscurilor, iar nu despre conducerea executivă a societăţii;

Susţine şi caracterul nelegal al sancţiunii, datorat împrejurării că susţinerile ASF cu privire la perioada pentru care recurenta-reclamantă fost sancţionată sunt inconsecvente - uneori este doar anul 2013, deşi în primul trimestru din 2013 aceasta nu a avut calitatea de director general, după cum rezultă din Contractul de mandat, conform altor susţineri ale ASF, alteori este şi anul 2014, iar instanţa şi-a însuşit această din urmă varianta, fără să o pună în discuţia părţilor şi fără motiveze, pe baza probelor existente la dosar, această reţinere - fapt ce a împiedicat o apărare adecvată şi eficientă a recurentei-reclamante, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

Caracterul pur subiectiv şi deci nelegal al sancţiunii rezultă în opinia recurentei reclamante şi din felul discreţionar în care s-a decis înlocuirea sancţiunii cu avertismentul scris cu sancţiunea retragerii aprobării în cadrul Şedinţei Consiliul SF din data de 08.10.2014, astfel cum rezultă din Procesul-verbal confidenţial nr. x

Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al sancţiunii datorat împrejurării că, nici în cuprinsul deciziei de sancţionare şi nici in faţa instanţei de fond, nu sunt menţionate, în mod concret şi exact, înscrisurile avute în vedere pentru sancţionarea recurentei-reclamante - uneori sunt doar rapoartele întocmite pentru anul 2013, în special cel de management al riscurilor şi cel de control intern, alteori sunt şi strategiile societăţii pe anul 2014, fără indicarea în concret a înscrisurilor din care rezultă strategiile avute în vedere. Şi acest fapt a împiedicat o apărare adecvată şi eficientă a recurentei-reclamante, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar şi la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, Decizia nr. 142/03.02.2015 şi Decizia nr. 1666/10.11.2014 ambele emise de Autoritatea pentru Supraveghere Financiară.

Prin Decizia nr. 1666/10.11.2014 reclamanta a fost sancţionată, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. d) şi art. 39 alin. (3) lit. c), lit. e) şi alin. (4) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă în cuantum de 5.000 RON şi cu retragerea aprobării sale, în calitate de Director General la B. S.A., iar prin Decizia nr. 142/03.02.2015 s-a respins ca neîntemeiată plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva acestor sancţiuni.

Prin aceste decizii s-a reţinut că există deficienţe constatate privind activele admise să acopere rezervele tehnice şi sistemul de control intern asupra procesului de management al riscurilor, din raportările transmise de către B. S.A., în cadrul controlului permanent realizat de către A.S.F. conform prevederilor art. 381 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea nr. 32/2000), deficienţe notificate societăţii prin adresa nr. x/20.08.2014.

Totodată, defectele descoperite în funcţionarea sistemului de control intern şi de management al riscurilor în cadrul societăţii B. S.A. au fost imputate reclamantei A., care a avut în perioada 09.04.2013 - 07.11.2014 calitatea de Director General al societăţii, preşedintelui şi membrilor Consiliului de Administraţie.

Instanţa de fond a respins acţiunea apreciind că sunt neîntemeiate criticile reclamantei aduse deciziilor.

Împotriva acestei soluţii, reclamanta a declarat recurs apreciind că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În litigiul de faţă este analizată legalitatea deciziilor prin care s-a reţinut existenţa unor deficienţe în cadrul unei societăţii de asigurare, în ceea ce priveşte toleranţa şi limitele pentru gestionarea riscurilor, fiind încălcate prevederile art. 26, art. 37 lit. c), art. 38 lit. e) din Legea nr. 32/2000, faptă ce constituie contravenţie în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a), lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 32/2000.

Motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, care afirmă că s-a constatat că a încălcat prevederile Legii nr. 32/2000 de către instanţa de fond fără o argumentare convingătoare.

Instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurenta-reclamantă cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reţinut că societatea nu dispune de un sistem adecvat de control intern asupra proceduri de management al riscurilor şi că, persoana responsabilă pentru lipsa acestuia nu este reclamanta.

Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentei potrivit căreia competenţa stabilirii toleranţei şi a limitelor de gestionare a riscurilor nu aparţinea conducerii executive, astfel că instituţia pârâtă ASF nu putea să reţină o asemenea abatere în sarcina conducerii executive şi deci să dispună în mod legal sancţionarea ei.

În acest sens trebuie precizat, astfel cum în mod corect a statuat şi judecătorul fondului, că reclamanta a încălcat prin prevederile art. 38 lit. e) din Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, aspect stipulat clar în cuprinsul deciziei A.S.F. nr. 1666/10.11.2014.

Conform prevederilor legale anterior menţionate, în domeniul managementului riscurilor, conducerea executivă a asigurătorilor/reasiguratorilor este responsabilă pentru menţinerea eficienţei şi eficacităţii sistemului de control intern.

Astfel, susţinerea recurentei în sensul că judecătorul fondului nu a observat că metodologia de evaluare a riscului este aprobată de comitetul de management al riscurilor, conform art. 31 lit. d) din Ordinul 18/2009, prin urmare nu poate fi reţinută în sarcina conducerii executive, iar metodologia de evaluare a riscului cât şi testele de stres sunt incluse şi descrise in Raportul privind activitatea de management al riscurilor pe anul 2013, este nefondată.

În mod legal şi temeinic, instanţa de fond a menţionat că "prin atribuţiile stabilite la art. 6.7 din Contractul său de mandat, se stabileşte faptul că Directorul general este obligat să respecte modul de organizare a activităţii societăţii stabilit prin Regulamentele şi procedurile aprobate prin deciziile organelor statutare, CA şi/sau AGA după caz şi să facă propuneri de îmbunătăţire a activităţii, ori din constatările echipei de control a rezultat tocmai o incorectă şi deficitară aplicare a procedurilor societăţii, în special în aria de subscriere şi operaţională cu impact semnificativ în administrarea riscurilor societăţii, acestea fiind astfel acceptate de către petentă ca fiind atribuţiile sale directe stabilite prin Contractul de mandat".

Trebuie precizat că, în mod corect, instanţa de fond a concluzionat în cuprinsul motivării că reclamanta a încălcat competenţe ce îi reveneau direct prin prevederi legale, întrucât nu a cuantificat toleranţa la riscuri, respectiv suma la risc pe care asigurătorul este dispus să o accepte în desfăşurarea activităţii sale.

Chiar recurenta-reclamantă dovedeşte că a încălcat toate prevederile legale care o obligau la cuantificarea toleranţei la riscuri a societăţii de asigurare, prin susţinerea că nici în cuprinsul deciziei de sancţionare şi nici in faţa instanţei de fond, nu sunt menţionate, în mod concret şi exact, înscrisurile avute în vedere pentru sancţionarea sa.

Inexistenţa înscrisurilor din care să rezulte strategiile avute în vedere poate atrage o singură concluzie, aceea că recurenta nu a respectat prevederile legale, putând conduce societatea de asigurare la o situaţie fără ieşire, primul pas fiind neîncasarea creanţelor de la debitori.

În mod legal şi temeinic, atât instituţia pârâtă, cât şi instanţa de fond au precizat că societatea nu a utilizat evaluări calitative şi cantitative în procesul de analiză a riscurilor, nerespectând astfel art. 13 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, iar persoana responsabilă pentru monitorizarea factorilor de risc era reclamanta.

Susţinerea că rezultă caracterul nelegal al sancţiunii din felul discreţionar în care s-a decis înlocuirea sancţiunii cu avertismentul scris cu sancţiunea retragerii aprobării în cadrul Şedinţei Consiliului SF din data de 08.10.2014 nu poate fi reţinută, întrucât la baza actelor contestate nu stă decizia de revocare din funcţie, ci încălcarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor Legii 32/2000 prin care îi erau stabilite clar atribuţiile.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 784 din data de 9 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.