Legality of mandatory SEAP publication of constatatory documents and fair trial access under ECHR Article 6

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.09.2016, sub nr. unic x/2016, reclamanta Compania de Consultanţă şi Asistenţă Tehnică S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 ca fiind nelegale, întrucât încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, Recomandarea (2004)20 privind controlul jurisdicţional asupra actelor administrative şi Recomandarea REC (2007)7 privind o bună administraţie, adoptate pentru garantarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, precum şi principiul promovării concurenţei între operatorii economici consacrat de O.U.G. nr. 34/2006 în aplicarea căreia a fost emisă H.G. nr. 925/2006; cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 18.10.2016, Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, solicitând:

-admiterea cererii de intervenţie accesorie formulate în temeiul art. 61 alin. (3) din Noul C. proc. civ.

-respingerea acţiunii reclamantei şi menţinerea dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Ulterior, la 21.10.2016, a formulat o cerere de intervenţie accesorie similară şi Ministerul Fondurilor Europene.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 10.02.2017, cererile de intervenţie voluntară accesorie formulate de intervenienţii intervenienţii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice (ANAP) şi Ministerul Fondurilor Europene au fost admise în principiu.

Prin sentinţa nr. 1964 din 26 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Compania de Consultanţă şi Asistenţă Tehnică S.R.L. (CCAT), în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienţii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice (ANAP) şi Ministerul Fondurilor Europene şi a anulat dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006.

Totodată, a respins cererile de intervenţie accesorie ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat prin art. 6 par. 1 din Convenţie.

Astfel, aceste dispoziţii au fost introduse la data de 25 februarie 2016 prin H.G. nr. 66/2016 şi prevăd că "Autoritatea contractantă publică în SEAP, prin utilizarea aplicaţiei disponibile la adresa de internet www.x.ro, în cel mult 10 zile de la data expirării termenelor prevăzute la alin. (1), documentul prevăzut la alin. (1), semnat cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, precum şi, dacă este cazul, informaţii referitoare la suspendarea sau anularea respectivului document."

Prin instituirea unui termen limită pentru publicare în SEAP de maxim 10 zile de la expirarea termenelor de emitere a documentului constatator, se încalcă dreptul reclamantei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice "contestaţie" privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (intrând aici şi cele cu caracter administrativ).

Principiul garantat de art. 6 din CEDO a fost preluat şi în dreptul intern fiind reglementat atât prin art. 21 din Constituţia României, precum şi prin alte acte normative (C. civ., C. proc. civ.).

Dreptul de acces la o instanţă este garantat de art. 6 din CEDO, unde "dreptul de acces" înseamnă dreptul de a sesiza o instanţă de judecată şi reprezintă unul dintre elementele componente al "dreptului la un proces echitabil", fiind strâns legat de principiul preeminenţei dreptului, principiu care nu poate fi conceput fără a avea posibilitatea de a avea acces la o instanţă.

Din analiza celor de mai sus rezultă că maniera de formulare a dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, introduse prin H.G. nr. 66/2016, reprezintă o ingerinţă a puterii executive a statului în dreptul de acces la o instanţă consacrat de art. 6 din Convenţie.

Simpla menţiune prevăzută la art. 971, în conformitate cu care documentele constatatoare pot fi contestate în justiţie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu reprezintă o respectare a dreptului de acces la o instanţă în sensul consacrat de art. 6 din Convenţie şi reiterat de jurisprudenţa Curţii.

Astfel, reclamanta CCAT trebuie să beneficieze de dreptul de acces la o instanţă care presupune un control jurisdicţional efectiv, pe fond, asupra actului administrativ şi care să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri motivate în fapt şi în drept.

Dreptul de acces la justiţie consacrat de art. 6 din Convenţie nu este limitat la posibilitatea de a demara un proces pe rolul instanţelor naţionale, aşa cum se menţionează în art. 971 alin. (5) din H.G. nr. 925/2006, ci include dreptul de a obţine soluţionarea în sens pozitiv sau negativ printr-o decizie a instanţei sesizate.

Din analiza termenelor instituite prin Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, rezultă că în cele 10 zile pe care le are la dispoziţie autoritatea contractantă să publice în SEAP documentul constatator este imposibilă supunerea acestuia unui control judecătoresc.

Astfel, prin instituirea unui termen de 10 zile pentru publicarea în SEAP de la emiterea unui document constatator fără ca acesta act să fi fost supus în prealabil unui control jurisdicţional, se încalcă nu numai dreptul de acces la o instanţă, ci vatămă şi beneficiarul final al investiţiilor publice prin ingerinţa pe care o produce concurenţei dintre operatorii economici prin eliminarea acelor participanţi faţă de care s-a emis un astfel de document constatator.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recursuri pârâtul Guvernul României şi intervenienţii accesorii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice şi Ministerul Fondurilor Europene.

Prin recursul declarat de pârâtul Guvernul României, s-au invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurentul pârât a arătat că intimata - reclamantă solicitase instanţei sesizate anularea dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, invocând, ca unică motivare de fapt, prejudiciul produs acesteia urmare a rezilierii Contractului de servicii nr. x/25.10.2013, încheiat între reclamantă, ca parte şi reprezentantă a unei asocieri de persoane juridice, şi autoritatea contractantă A. S.A..

Or, deşi întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în anulare a actului administrativ de autoritate este motivată, în fapt, exclusiv prin argumente care vizează aspecte de natură contractuală.

Instanţa de fond, reţine în considerente faptul că, pe parcursul derulării contractului, între cele două părţi ale raportului juridic au intervenit disfuncţionalităţi, care au condus, în cele din urmă, la rezilierea contractului mai sus-menţionat, deşi din istoricul prezentat de către reclamantă şi reţinut de către instanţa de fond, în considerente, reiese că încă anterior rezilierii, ulterior datei de 24.03.2014, reclamanta s-a aflat constant în imposibilitatea de a executa contractul, din motive imputabile exclusiv autorităţii contractante.

Prima instanţă a mai reţinut că demersul reclamantei nu a fost urmat de respectarea, de către autoritatea contractantă, a obligaţiilor contractuale.

Prin adresa nr. x/28.04.2016, reclamanta a reiterat propria intenţie de reziliere, pentru neîndeplinirea de către autoritatea contractantă a obligaţiilor stipulate la art. 5 şi 6 din Contract, iar prin adresa nr. x/09.05.2016, A. S.A. a transmis reclamantei un înscris întemeiat în drept pe art. 971 alin. (1)1 din H.G. nr. 925/2006.

A arătat recurentul pârât că, prin motivarea sa, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii şi pe cel al contradictorialităţii, întrucât din conţinutul cererii de chemare în judecata se desprinde cert concluzia că nemulţumirea intimatei - reclamante este generată exclusiv de împrejurarea că autoritatea contractantă a procedat în mod abuziv când a emis documentul constatator. De altfel, intimata nu a probat în ce mod dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 sunt, prin ele însele, nelegale.

Criticile expuse la punctul I din cererea de chemare în judecată, intitulat Scurtă prezentare a contextului în care dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 vatămă drepturile petentei, reprezintă chestiuni ce ţin exclusiv de răspunderea contractuală, fiecare parte considerând că şi-a executat, corespunzător, propriile obligaţii contractuale.

Din această perspectivă, apreciază recurentul că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ignorând că aspectul referitor la modul în care autoritatea contractantă a procedat la emiterea respectivului document constatator, apreciat de către reclamantă ca fiind abuziv, nu poate face obiectul unei acţiuni în anularea unor dispoziţii legale cuprinse în H.G. nr. 925/2006.

Mai mult, în exercitarea rolului său activ, instanţa de fond s-a substituit şi intimatei reclamante, care avea obligaţia de a motiva, atât în fapt, cât şi în drept, care sunt condiţiile de formă şi de fond a căror încălcare ar atrage anularea dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din actul de autoritate atacat.

Dacă documentul constatator conţine menţiuni, în concordanţă cu realitatea sau nu, acest aspect urmează fi decis de către instanţa competentă să se pronunţe pe o astfel de cerere.

Potrivit dispoziţiilor art. 971 alin. (5) din H.G. nr. 925/2006, "Documentele constatatoare emise de către autoritatea contractantă în conformitate cu prevederile alin. (1) pot fi contestate în justiţie, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare."

Prin neexercitarea căii de contestare a documentului constatator, demersul în justiţie al reclamantei, care constituie obiectul cauzei pendinte apare ca o încercare de repunere în termenul prevăzut în procedura de contestare a acestui act, întrucât intimata - reclamantă nu a făcut dovada că a fost împiedicată să atace respectivul document, imediat ce acesta a fost publicat în SEAP, când avea deschisă, atât calea suspendării, cât şi a anulării actului administrativ pretins vătămător, în temeiul prevederilor legii speciale (Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Aprecierea instanţei de fond cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie apare ca nelegală, întrucât prin procedura instituită (cu trimitere la legea specială), intimatei - reclamante nu i s-a încălcat dreptul privind liberul acces la justiţie, procedura şi termenele fiind expres reglementate în norma de referinţă.

Dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 instituie/conferă persoanelor interesate/îndreptăţite posibilitatea legală de a se adresa instanţei competente, actele emise în temeiul dispoziţiilor art. 971 alin. (1)1 din H.G. nr. 925/2006 fiind, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, acte administrative, deci supuse jurisdicţiei prevăzute de legea specială.

Faptul că, în termenul de decădere, prevăzut de Legea nr. 554/2004, intimata - reclamantă nu a înţeles să conteste documentul constatator, emis de autoritatea contractantă, nu semnifică încălcarea dreptului său la justiţie, iar în lipsa unui control judecătoresc asupra documentului constatator, apreciat de către intimata - reclamantă ca fiind emis în mod abuziv de către autoritatea contractantă, este nelegală soluţia instanţei de fond privind anularea dispoziţiilor care au constituit temeiul de drept al actului criticat în esenţă.

Neatacarea în justiţie a actului constatator emis de autoritatea contractantă conturează convingerea unei renunţări conştiente la pretenţiile afirmate, cu toate consecinţele ulterioare.

Prin recursul declarat de intervenientul accesoriu Ministerul Fondurilor Europene (continuator al MDRAPFE) şi întemeiat pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa nu a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat apărările sale, pronunţând o soluţie care are la bază o motivare succintă, lacunară, echivalând cu nemotivarea hotărârii, potrivit doctrinei de specialitate şi practicii judiciare.

Nemotivarea hotărârii atrage implicit imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului ceea ce determină casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

În opinia recurentului, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a indicat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi care constituie temeiul soluţiei pronunţate de anulare a dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, punând totodată partea în imposibilitate de a cunoaşte considerentele pentru care instanţa a apreciat ca nefondată cererea de intervenţie accesorie.

A reiterat recurentul intervenient susţinerea să fata de respingerea cererii noastre de intervenţie accesorie, trebuie să arătam ca interesul ministerului decurge din calitatea sa de avizator al actului atacat, prin Ministerul Integrării Europene, antecesor al Ministerului Fondurilor Europene, de avizator al H.G. nr. 66/2016 privind modificarea si completarea H.G. nr. 925/2006, dar şi de avizator al actului normativ care abroga actul atacat (respectiv, H.G. nr. 395/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziţie publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice). Acest interes al instituţiei de a interveni in cauză este, deci, real, propriu, legitim şi actual.

Faţă de reţinerile instanţei de fond cu privire la art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, a arătat recurentul că acestea sunt eronate, întrucât obligativitatea publicării documentului constatator, stipulată de prevederile legale contestate, este în acord cu principiul transparenţei care guvernează domeniul achiziţiilor publice.

Atât vechea legislaţie în domeniul achiziţiilor publice, cât şi actuala legislaţie promovează acest principiu de bază, actuala legislaţie menţinând obligativitatea publicării, atât a informaţiilor despre ofertantul câştigător, cât şi a informaţiilor despre rezultatele executării contractului (documentul constatator).

Scopul final al publicării documentului constatator este acela de a asigura o informare a publicului cu privire la rezultatul final al unei procedurii de atribuire, respectiv dacă banii angajaţi au produs efectele scontate, generând beneficii în folosul comunităţii. Drepturile intimatei reclamante nu au fost încălcate prin publicarea documentului constatator, pentru că excluderea firmei din cadrul altor proceduri de atribuire nu se realizează automat.

Astfel, potrivit art. 971 alin. (2)2 din H.G. nr. 925/2006 din acelaşi act normativ invocat de intimată, "Atunci când ia decizia de respingere a unui candidat/ofertant, pe baza unui asemenea document constatator, comisia de evaluare are obligaţia de a analiza dacă acesta reflectă îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute la art. 181 lit. c)1) din ordonanţa de urgenţă."

Instanţa de judecata a concluzionat in mod eronat faptul ca "interesul promovării prezentei cauze este demonstrat si nu poate fi contestat de către parat si interveniente", atâta vreme cât obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Vaslui este si anularea documentului constatator, respectiv adresa nr. x/09.05.2016, iar nu doar rezilierea contractului de achiziţii, asa cum a reţinut instanţa.

Intimata-reclamanta nu poate să demonstreze nelegalitatea hotărârii de guvern (în prezent abrogate) prin prisma faptului că este nelegal documentul constatator publicat în SEAP.

Intimata-reclamanta omite faptul că hotărârea de guvern contestată în cauză produce efecte erga omnes, astfel că nu se poate constata nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ încercând să se demonstreze nelegalitatea unui act individual, respectiv documentul constatator.

Pe de alta parte admiterea cererii de chemare in judecata si anularea dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 şi acceptarea criticilor instanţei de fond ar echivala cu transformarea instanţei de judecata în legiuitor, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie.

Mai mult, dispoziţiile criticate au fost abrogate prin emiterea H.G. nr. 395/2016, neputându-se proceda la anularea unor prevederi legale in condiţiile in care acestea, prin abrogare, sunt deja lipsite de orice efecte juridice.

Având în vedere faptul că, în motivarea hotărârii instanţa şi-a însuşit în exclusivitate criticile formulate de către intimata-reclamantă, devin incidente dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind una nemotivată in accepţiunea textelor legale învederate.

În recursul intervenientei Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se următoarele:

Considerentele pentru care instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată, conform cărora dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat prin art. 6 par. 1 din Convenţie sunt eronate.

Interesul pe care instituţia recurentă îl are pentru a interveni în susţinerea apărării pârâtului Guvernul României în vederea menţinerii ca legale a unor norme din H.G. nr. 925/2006 rezidă în atribuţiile pe care legislaţia le instituie în sarcina recurentei interveniente.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 74/2005 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice "în realizarea funcţiilor sale Autoritatea are, în principal, următoarele atribuţii: a) asigurarea unui cadru legal coerent şi armonizat cu acquis-ul comunitar în domeniul achiziţiilor publice (…)."

Totodată, potrivit art. 3 din actul amintit A.N.R.M.A.P. avea atribuţia "de reglementare a procedurilor pentru atribuirea contractelor de achiziţie publică".

În acelaşi sens, şi în noul act normativ, O.U.G. nr. 13/2015 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, rolul recurentei este în continuare acela de a asigura un cadru legal coerent şi în conformitate cu legislaţia europeană, precum şi o interpretare unitară a legislaţiei în domeniu.

Or, toate actele normative care modifică sau instituie noi norme juridice în domeniul achiziţiilor publice sunt fie iniţiate, fie avizate de instituţie, în calitate de unic legiuitor în acest domeniu.

În temeiul cererii de intervenţie accesorie, recurenta nu a solicitat recunoaşterea sau stabilirea unui drept propriu, ci a formulat apărări în susţinerea Guvernului României, astfel încât norma juridică atacată să nu fie declarată nelegală.

Având în vedere că, prin cererea de intervenţie accesorie formulată, pe fondul cauzei a solicitat menţinerea dispoziţiilor art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, se constată că aceasta are legătură cu cererea principală, iar prin motivările pe care le-a adus intervenienta se justifică un interes suficient pentru a interveni în sprijinul pârâtului.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, prevăzute în art. 6 din Convenţie, în cuprinsul textului de lege prevăzut la art. 971 alin. (5) din H.G. nr. 925/2006, s-a prevăzut posibilitatea persoanelor vătămate de a contesta în justiţie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 conţinutul documentelor constatatoare emise de autorităţile contractante.

Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină (ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi pe cele de drept ale cauzei, nefiind ţinută de interpretarea dată de un act administrativ asupra unor astfel de aspecte).

Astfel, considerentele instanţei conform cărora prin instituirea unui termen maxim 10 zile de la expirarea termenelor de emitere a documentului constatator pentru publicarea acestuia în SEAP, se încalcă dreptul reclamantei CCAT la un proces echitabil nu pot fi primite.

În cuprinsul textului de lege contestat, este prevăzută expres obligaţia autorităţii contractante de a publica informaţii referitoare la suspendarea sau anularea respectivului document.

La fel de nereală este şi argumentaţia reclamantei în vederea încălcării art. 6 din Convenţie, reţinută în mod greşit şi de instanţa de fond, potrivit căreia "ca urmare a publicării în SEAP a documentului constatator, riscă să suporte o pagubă semnificativă imposibil de reparat", având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 181 lit. c)1 din O.U.G. nr. 34/2006, "Autoritatea contractantă are dreptul de a exclude dintr-o procedură pentru atribuirea contractului de achiziţie publică orice ofertant/candidat care se află în oricare dintre următoarele situaţii: în ultimii 2 ani nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile contractuale, din motive imputabile ofertantului în cauză, fapt care a produs sau este de natură să producă grave prejudicii beneficiarilor acestuia".

Din analiza textului de lege mai sus menţionat, rezultă că pentru a putea exclude dintr-o procedură de achiziţie publică un ofertant/candidat, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- ofertantul/candidatul să nu-şi fi îndeplinit în ultimii 2 ani obligaţiile contractuale sau aceste obligaţii să fi fost îndeplinite în mod defectuos;

- neîndeplinirea/îndeplinirea în mod defectuos să se datoreze unor motive imputabile ofertantului/candidatului;

- efectele neîndeplinirii/îndeplinirii în mod defectuos a acestor obligaţii să fi produs/să fie de natură să producă grave prejudicii beneficiarului acestuia.

Or, în cazul contestării unui document constatator în conformitate cu prevederile art. 971 alin. (5) din H.G. nr. 925/2006, acesta este supus controlului jurisdictional, urmând ca instanţa de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti să stabilească care dintre părţile semnatare a contractului de achiziţie publică se face culpabilă de neîndeplinirea/îndeplinirea în mod defectuos a obligaţiilor contractuale, precum şi care sunt efectele generate de aceste acţiuni/inacţiuni.

Totodată, potrivit art. 971 alin. (2)2 din H.G. nr. 925/2006, "Atunci când ia decizia de respingere a unui candidat/ofertant, pe baza unui asemenea document constatator, comisia de evaluare are obligaţia de a analiza dacă acesta reflectă îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute la 181 lit. c)1 din ordonanţa de urgenţă."

Aşadar, atât timp cât operatorul economic poate contesta legalitatea documentului constatator, aceasta fiind supusă controlului unei instanţe, potrivit art. 971 alin. (5) din H.G. nr. 925/2006, nu se poate discuta de încălcarea dreptului la liberă concurenţă în achiziţii publice, concretizat în dreptul de a participa la alte proceduri de achiziţie publică.

Instanţa de contencios administrativ nu a examinat în mod judicios, concordanţa prevederilor legale deduse judecăţii cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

A precizat recurenta şi că proiectul actului normativ contestat a fost avizat favorabil de Consiliul Legislativ şi de Consiliul Economic şi Social.

Adoptarea acestui act normativ a fost necesară în scopul completării legislaţiei naţionale din domeniul achiziţiilor publice şi s-a circumscris scopului prevăzut de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, în sensul promovării competiţiei între operatorii economici, garantării tratamentului egal şi nediscriminării operatorilor economici, asigurării transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică, precum şi asigurării utilizării eficiente şi eficace a fondurilor publice prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autorităţile contractante.

În consecinţă, având în vedere faptul că apărările intimatei reclamante pe fondul cauzei nu au fost motivate temeinic, prezumţia de legalitate a articolului contestat nu a fost răsturnată.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată iniţial procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., însă, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 a completului învestit cu soluţionarea dosarului, a fost stabilit termen pentru judecarea în şedinţă publică a recursului la data de 18 decembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor în complet de filtru prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată de art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal).

Intimata-reclamantă Compania de Consultanţă şi Asistenţă Tehnică, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor formulate împotriva sentinţei nr. 1964/26.05.2017 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind nefondate, menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică şi obligarea recurentului Guvernul României la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

A criticat punctual intimata toate motivele de casare invocate în cele trei recursuri şi a arătat, în esenţă, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, instanţa de fond constatând în mod întemeiat faptul că dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006 încalcă art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect că prin instituirea termenului de 10 zile pentru publicarea în SEAP de la emiterea document constatator fără ca acesta să fi fost supus în prealabil unui control jurisdicţional, "se încalcă nu numai dreptul de acces la o instanţă, ci vatămă şi beneficiarul final al investiţiilor publice prin ingerinţa pe care o produce concurenţei dintre operatorii economici prin eliminarea acelor participanţi faţă de care s-a emis un document constatator."

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Hotărârea instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta Compania de Consultanţă şi Asistenţă Tehnică S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 971 alin. (2)1.

Acţiunea sa a fost admisă, prima instanţă apreciind ca fiind nelegale prevederile contestate din actul administrativ cu caracter normativ.

Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de pârâtul Guvernul României şi de intervenienţii accesorii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice şi Ministerul Fondurilor Europene.

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile aduse sentinţei recurate, Înalta Curte apreciază, în ceea ce priveşte invocarea de recurentul pârât Guvernul României a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., că aceasta nu se justifică.

Motivul de recurs menţionat este incident atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;", respectiv în condiţiile art. 13o din Cod, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu, la primul termen de judecată în faţa instanţei de fond nefiind pusă în discuţie din oficiu sau la cererea părţilor necompetenţa curţii de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că singura referire la competenţa instanţei de judecată pe care recurentul pârât a făcut-o în cuprinsul cererii de recurs este la faptul că realitatea menţiunilor din documentul constatator poate fi analizată şi tranşată doar de către instanţa competentă să se pronunţe pe o astfel de cerere, care potrivit susţinerilor părţilor face obiectul unui alt dosar (nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Vaslui).

Prin urmare, motivul de casare invocat nu are incidenţă în speţă.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de acelaşi recurent pârât, Înalta Curte arată că, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a arătat că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi de legile organice.

Prin urmare, o astfel de depăşire a atribuţiilor are loc atunci când instanţa de judecată săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând unei alte puteri a statului de drept, ceea ce nu este cazul în speţă.

Verificarea legalităţii unor prevederi dintr-un act administrativ cu caracter normativ, aşa cum este o hotărâre a guvernului, pentru care instanţa de contencios administrativ a fost în mod expres abilitată prin Constituţie (art. 126 alin. (6) şi Legea nr. 554/2004 (art. 8 alin. (1) şi art. 4 alin. (4), nu se subsumează deci motivului de casare mai sus menţionat.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurentul intervenient Ministerul Fondurilor Europene a art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Or, Înalta Curte constată că, deşi sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, acestea reprezintă o preluare integrală şi necenzurată a susţinerilor părţii adverse, fără a se răspunde nici măcar implicit susţinerilor celorlalte părţi.

Aceasta în condiţiile în care unele dintre apărările formulate şi pe care instanţa nu le-a analizat, respectiv cea referitoare la necesitatea examinării legalităţii normei juridice contestate prin raportare la actul normativ de rang superior în aplicarea căruia a fost emisă şi cea privind faptul că nu se poate constata nelegalitatea actului normativ ca o consecinţă a constatării nelegalităţii unui act individual subsecvent, emis în temeiul respectivului act normativ, ar fi fost, în opinia Înaltei Curţi, esenţiale pentru a conduce la o soluţie justă în prezenta cauză.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), invocat atât de recurentul-pârât Guvernul României, cât şi de recurenta intervenientă Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Recurenţii critică sentinţa pentru greşita aplicare a principiului disponibilităţii, a principiului transparenţei în desfăşurarea achiziţiilor publice, astfel cum acesta se degajă din O.U.G. nr. 34/2006 (îndeosebi art. 2:

"(1) Scopul prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie: (...); c) asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; (...). (2) Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică sunt: (...); d) transparenţa; (...); g) asumarea răspunderii."), dar şi a prevederilor Legii nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 24/2000.

Potrivit art. 9 din C. proc. civ., "(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

În raport cu aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurenţilor, întrucât din cuprinsul hotărârii nu rezultă că instanţa de fond ar fi depăşit limitele învestirii sale, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Este însă fondată critica privind neexaminarea de către instanţa de contencios administrativ a concordanţei normei juridice contestate cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emisă.

Astfel, necesitatea examinării legalităţii normei contestate prin raportare la cadrul legal existent la data adoptării sale şi la actul normativ de rang superior în aplicarea căruia a fost emisă, rezultă în principal din principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În speţă, prevederile relevante pentru cauză ale art. 971 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii stipulează:

"(1) Autoritatea contractantă are obligaţia de a emite documente constatatoare care conţin informaţii referitoare la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant şi, dacă este cazul, la eventualele prejudicii, după cum urmează:

a) pentru contractele de furnizare: în termen de 14 zile de la data terminării furnizării produselor care fac obiectul respectivului contract şi, suplimentar, în termen de 14 zile de la data expirării perioadei de garanţie a produselor în cauză;

b) pentru contractele de servicii, altele decât contractele de servicii de proiectare: în termen de 14 zile de la data terminării prestării serviciilor care fac obiectul respectivului contract;

c) pentru contractele de servicii de proiectare: în termen de 14 zile de la data terminării prestării serviciilor care fac obiectul respectivului contract şi, suplimentar, în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor proiectate;

d) pentru contractele de lucrări: în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi, suplimentar, în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal de recepţie finală a lucrărilor întocmit la expirarea perioadei de garanţie a lucrărilor în cauză.

(1^1) În cazul rezilierii contractului de achiziţie publică din vina exclusivă a contractantului, autoritatea contractantă emite documentul constatator în termen de 14 zile de la data rezilierii. (…).

(2^1) Autoritatea contractantă publică în SEAP, prin utilizarea aplicaţiei disponibile la adresa de internet www.x.ro, în cel mult 10 zile de la data expirării termenelor prevăzute la alin. (1), documentul prevăzut la alin. (1), semnat cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, precum şi, dacă este cazul, informaţii referitoare la suspendarea sau anularea respectivului document.

(2^2) Atunci când ia decizia de respingere a unui candidat/ofertant, pe baza unui asemenea document constatator, comisia de evaluare are obligaţia de a analiza dacă acesta reflectă îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute la art. 181 lit. c)^1) din ordonanţa de urgenţă. (…)

(5) Documentele constatatoare emise de către autoritatea contractantă în conformitate cu prevederile alin. (1) pot fi contestate în justiţie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.(…)".

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."

De asemenea, în conformitate cu art. 13 din aceeaşi lege, "Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care:

a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune;

b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia; (…)"

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 108 din Constituţia României "(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor."

Or, H.G. nr. 925/2006 a fost adoptată şi, ulterior modificată pe baza proiectului propus de recurenta intervenientă ANAP în exercitarea şi în limitele atribuţiei legale prevăzute expres de art. 303 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii:

"(1) Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice elaborează norme de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, inclusiv modelul contractului de achiziţie publică, al contractului de concesiune de lucrări publice şi al contractului de concesiune de servicii, pe care le supune spre adoptare Guvernului în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, se constată că norma cuprinsă în art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, nu doar că nu a fost adoptată cu depăşirea limitelor de competenţă instituite, dar nici nu contravine principiilor şi dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, în baza cărora a fost emisă.

În acest sens, se reţine că, potrivit art. 211 din O.U.G. nr. 34/2006, autoritatea contractantă are obligaţia de a întocmi dosarul achiziţiei publice pentru fiecare contract atribuit, iar în conformitate cu art. 213:

"(1) Dosarul achiziţiei publice trebuie să cuprindă documentele întocmite/primite de autoritatea contractantă în cadrul procedurii de atribuire, cum ar fi, dar fără a se limita la următoarele: (...); p) documentul constatator care conţine informaţii referitoare la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant. (...)".

În art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006 se stipulează că:

"(1) Scopul prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie: (...); c) asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; (...). (2) Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică sunt: (...); d) transparenţa; (...); g) asumarea răspunderii."

În acelaşi timp normele de aplicare, prin natura lor, sunt menite să detalieze în concret aplicarea dispoziţiilor ordonanţei, inclusiv a celor referitoare la emiterea documentului constatator şi la asigurarea transparenţei în procedurile de achiziţie publică.

Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, instanţa de fond a reţinut eronat că simpla menţiune prevăzută la art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, potrivit căreia documentele constatatoare pot fi contestate în justiţie, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu reprezintă o respectare a dreptului de acces la o instanţă, în sensul consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Fără a nega statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa privind dreptul de acces la o instanţă, Înalta Curte arată că nu se poate reţine nici neconvenţionalitatea, nici vreo încălcare a Recomandării (2004)20 privind controlul jurisdicţional asupra actelor administrative sau a Recomandării REC (2007)7 privind o bună administraţie în privinţa normei juridice contestate, aşa cum consideră fără temei instanţa de fond.

Astfel, intimata reclamantă a expus în acţiune motivele pentru care se consideră vătămată în drepturile sale, acestea fiind însă circumscrise modului pretins abuziv (netemeinic, nelegal) al emiterii documentului constatator şi efectelor concrete ale publicării acestuia în SEAP, aspecte care exced în mod evident obiectului acţiunii în anularea parţială a H.G. nr. 925/2006, dar care au fost însuşite de judecătorul fondului.

Or, pe de o parte, nu se poate constata nelegalitatea dispoziţiilor unui act normativ ca o consecinţă a constatării eventualei nelegalităţi a unui act administrativ cu caracter individual subsecvent, emis în temeiul respectivului act normativ (de altfel, în prezent abrogat prin H.G. nr. 395/2016), însuşi principiul fundamental de drept quod nullum est, nullum producit effectum fiind în sens contrar raţionamentului instanţei de fond.

Pe de altă parte, obligativitatea publicării documentului constatator prevăzută de prevederile legale contestate este în acord cu principiul transparenţei care guvernează materia achiziţiilor publice şi nu se poate reţine nici încălcarea principiului liberei concurenţe în cadrul procedurilor de achiziţii publice, concretizat în dreptul de a participa la alte proceduri de achiziţie publică, câtă vreme excluderea societăţii din cadrul altor proceduri de atribuire nu se realizează automat, iar aceasta poate contesta legalitatea documentului constatator, supunându-l controlului judiciar al instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 971 alin. (5) din H.G. nr. 925/2006.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi argumentul intimatei-reclamante, preluat ca atare de instanţa de fond, în sensul că "din analiza termenelor instituite prin Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 971 alin. (2)1 din H.G. nr. 925/2006, rezultă că în cele 10 zile pe care le are la dispoziţie autoritatea contractantă să publice în SEAP documentul constatator este imposibilă supunerea acestuia unui control judecătoresc".

Acest considerent ignoră principiul specialia generalibus derogant, faptul că termenul de 10 zile este unul special în materia achiziţiilor publice, care se aplică cu prioritate în raport cu termenele generale prevăzute de legea-cadru a contenciosului administrativ.

În plus, ignoră posibilitatea legală a persoanei care se consideră vătămată de a solicita suspendarea executării documentului constatator în procedura de maximă celeritate prevăzută de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar autoritatea contractantă având obligaţia corelativă de a publica menţiunea suspendării documentului.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâtul Guvernul României şi de intervenienţii accesorii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice şi Ministerul Fondurilor Europene, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta Compania de Consultanţă şi Asistenţă Tehnică S.R.L., ca neîntemeiată.

Totodată, faţă de soluţia dată în rejudecare acţiunii reclamantei, vor fi admise - în baza art. 61 alin. (1), (3) şi art. 67 alin. (1), (2) din C. proc. civ. - cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice şi Ministerul Fondurilor Europene în interesul pârâtului Guvernul României.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâtul Guvernul României şi de intervenienţii accesorii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice şi Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinţei civile nr. 1964 din 26 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta Compania de Consultanţă şi Asistenţă Tehnică S.R.L., ca neîntemeiată.

Admite cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice şi Ministerul Fondurilor Europene.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.