Late interest on delayed excise duty refunds and classification of tax authorities' refusal decisions as assimilated administrative acts

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 61/26.08.2015 emisă de DGAMC, prin care organele fiscale au respins Contestaţia fiscală nr. x/19.09.2013;

- anularea Deciziei nr. x/09.08.2013, prin care DGAMC a respins Cererea de acordare de dobânzi nr. x/17.04.2013, cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de accize conform Cererii de restituire accize nr. 489/03.04.2008, înregistrată de reclamantă la organele fiscale competente sub nr. x/07.04.2008;

- recunoaşterea dreptului său de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum total de 3.165.345,09 RON, aferente restituirii cu o întârziere de 1.676 zile a sumei de 2.774.185 RON, aprobată la restituire conform Procesului-verbal nr. x/03.12.2012, Deciziei de admitere în totalitate a cererii de restituire a accizelor nr. 231/03.12.2012 şi Notei de restituire nr. x/18.12.2012;

- obligarea DGAMC la achitarea efectivă către reclamantă a sumei de 3.165.345,09 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

2. Încheierea din 21 septembrie 2016 şi hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea pârâtei de introducere în cauză a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2893 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât următoarele:

- a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DGAMC, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea de dobânzi;

- a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- a obligat pârâta DGAMC să achite reclamantei suma de 3.165.345,09 RON cu titlu de dobânzi de întârziere;

- a respins restul pretenţiilor reclamantei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, recursul pârâtei fiind îndreptat şi împotriva încheierii premergătoare, anterior menţionate.

3.1. Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea şi a capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 61/26.08.2015 de soluţionare a contestaţiei administrative şi a Deciziei nr. x/09.08.2013, prin care a fost respinsă cererea de acordare a dobânzilor.

În motivarea recursului, arată că instanţa de fond în mod legal şi temeinic a admis ultimele două capete de cerere şi a obligat pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 3.165.345,09 RON cu titlu de dobânzi de întârziere, având în vedere că cererea de restituire a accizelor a fost soluţionată cu întârziere mai mare de 4 ani de la expirarea termenului legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Având în vedere respingerea, prin decizia administrativă nr. x/09.08.2013, a cererii de acordare a dobânzilor, reclamanta a formulat contestaţie, respinsă prin decizia nr. 61/26.08.2015 a DGAMC.

Instanţa de fond a admis în parte cererea şi a obligat Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata dobânzilor de întârziere, însă nu a admis primele două capete de cerere, prin care reclamanta a solicitat anularea celor două decizii anterior enunţate (cea de respingere a cererii de dobânzi şi cea de soluţionare a contestaţiei administrative).

Instanţa a motivat într-o singură frază de ce nu a admis primele două capete de cerere. În opinia recurentei-reclamante, decizia de soluţionare a contestaţiei şi decizia de respingere a cererii de dobânzi sunt acte administrative tipice (care, din punctul de vedere al organului fiscal, au stins dreptul societăţii la acordarea de dobânzi), nu acte administrative asimilate, cum a reţinut instanţa de fond. Având plenitudine de competenţă şi ţinând seama de prevederile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, instanţa putea anula actele administrative fiscale vătămătoare. O interpretare contrară ar conduce la îngrădirea dreptului de acces la justiţie.

Actele administrative fiscale arătate, vătămătoare pentru reclamantă, sunt lovite de nulitate pentru motivele arătate în cererea introductivă şi care se regăsesc şi în considerentele instanţei de fond care au condus la obligarea DGAMC la plata dobânzilor de întârziere.

În susţinerea recursului, reclamanta se referă şi la puterea de lucru judecat a sentinţelor nr. 1752/17.03.2016, nr. 3819/10.06.2016, nr. 1280/29.02.2016, nr. 6091/15.12.2016 prin care au fost anulate alte decizii de soluţionare contestaţii şi alte decizii de respingere a cererilor de acordare a dobânzilor, dar şi la jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, în sensul anulării actelor administrative fiscale, în speţe similare.

Arată că problemele de drept care se impun în prezentul litigiul sunt identice cu cele soluţionate prin hotărârile judecătoreşti pe care le-a enumerat în cuprinsul cererii de recurs, astfel că acestea se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

3.2. Prin recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 2893 din 5 octombrie 2016 şi încheierii premergătoare din 21 septembrie 2016, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea lor, admiterea excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.

În motivare, arată că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGAMC, având în vedere că, potrivit pct. 98.1 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 571/203 privind Codul fiscal, doar autoritatea vamală teritorială avea dreptul să decidă asupra dreptului de restituire a accizelor prin emiterea unei decizii care, ulterior, a fost comunicată organului fiscal competent, în a cărui administrare se afla contribuabilul. Organul fiscal a îndeplinit numai atribuţia de a proceda la restituirea sumelor cu titlu de accize.

În egală măsură, consideră eronată soluţia de respingere a cererii de introducere în cauză a DGRFP Bucureşti, întrucât DGAMC nu se face vinovată de soluţionarea cu întârziere a cererilor de restituire a accizelor, această culpă aparţinând Direcţiei Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti din cadrul DGRFP Bucureşti.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea dobânzilor, arată că, potrivit Capitolului 2 pct. 3 din anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2004, dobânda se calculează de organul fiscal competent, în speţă, de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Instanţa de judecată poate stabili momentul de început al curgerii dobânzii şi zilele de întârziere, însă cuantumul exact poate fi determinat numai de organul fiscal. În acest sens, citează şi prevederile art. 117 alin. (1) şi (9) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la data introducerii cererii, coroborate cu cele ale O.M.F.P. nr. 1899/2004.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, arată că cererea societăţii reclamante de restituire a accizelor a fost transmisă autorităţii vamale, care în data de 07.11.2012, prin adresa nr. x, a înaintat DGAMC procesul-verbal şi decizia de restituire, pe baza cărora DGAMC a întocmit, în data de 18.12.2012, nota de restituire pentru suma de 2.774.185 RON. Reclamanta nu a formulat contestaţie în privinţa duratei efectuării inspecţiei fiscale, pentru a se putea stabili dacă termenul legal de soluţionare a cererii a fost depăşit sau dacă au existat suspendări care trebuie excluse din calculul termenului de soluţionare. Drept urmare, recurenta-pârâtă consideră că cererea reclamantei a fost soluţionată în termen, nota de restituire fiind emisă în termen de 11 zile de la data primirii procesului-verbal şi a deciziei de restituire emisă de autoritatea vamală.

Numărul de zile care poate fi luat în calculul termenului de soluţionare a cererii este cel dat de însumarea perioadei de la data primirii acestei cereri până la data transmiterii ei către autoritatea vamală cu perioada de la data primirii rezultatelor verificării (procesele-verbale şi deciziile de rambursare) până la data întocmirii notelor de restituire.

La data înregistrării cererii de restituire, procedura de soluţionare era reglementată de pct. 98.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în raport de care rezultă că autoritatea vamală avea obligaţia întocmirii deciziei de rambursare, în baza căreia se putea întocmi nota de restituire de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Pe de altă parte, instanţa de fond trebuia să ia în considerare că, potrivit legii, restituirea accizelor nu era posibilă decât după efectuarea inspecţiei fiscale efectuată de organele vamale teritoriale, în urma căreia să se stabilească dacă societatea îndeplineşte condiţiile pentru restituire şi care este cuantumul accizelor de restituit.

Rezultă, astfel, că sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în situaţia în care sunt necesare informaţii suplimentare, termenul de soluţionare se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.

DGAMC nu avea competenţe de control asupra Autorităţii Naţionale a Vămilor, drept pentru care nu poate fi luată în considerare o lipsă de diligenţă a recurentei-pârâte în situaţia neemiterii de către autoritatea vamală în termen a actelor necesare pentru restituirea accizelor. De altfel, termenul de soluţionare este unul de recomandare, operabil când nu este necesară efectuarea controlului anticipat, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin admiterea capătului de cerere privind acordarea de dobânzi, al căror cuantum a fost calculat de către expert, instanţa s-a substituit organului fiscal, singurul competent să stabilească în concret cuantumul dobânzilor, în situaţia în care acestea ar fi datorate.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a DGAMC şi respingerea cererii pârâtei de introducere în cauză a DGRFP Bucureşti, arată că soluţiile instanţei de fond sunt legale întrucât atât cererea de restituire a accizelor cât şi cererea de acordare a dobânzii au fost adresate DGAMC, conform cadrului legal aplicabil.

Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis nota de restituire a accizelor, a respins cererea de acordare a dobânzii şi a soluţionat contestaţia administrativă îndreptată împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a dobânzii. Rezultă că raportul juridic fiscal s-a stabilit între reclamantă, în calitate de contribuabil, şi DGAMC, în calitate de organ fiscal competent.

Recurenta-pârâtă nu justifică un interes în formularea cererii de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a DGRFP Bucureşti şi, totodată, subliniază recurenta-reclamantă, instanţa de fond a stabilit corect că temeiul de drept invocat de DGAMC - art. 78 C. proc. civ. - nu este aplicabil în speţă. Între reclamantă şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu există niciun raport juridic fiscal.

Recurenta-pârâtă îşi invocă propria culpă. A primit cererea de restituire accize în data de 07.04.2008, însă a transmis-o ANV abia la data de 04.09.2008, cu încălcarea prevederilor Ordinului MFP nr. 1899/2004, iar suma a fost restituită abia la data de 24.12.2012, deşi DGAMC era ţinută de obligaţia de soluţionare a cererii în termen de 45 de zile de la primirea ei.

Soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat acordarea dobânzilor de întârziere este legală, raportat la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată prin actul administrativ fiscal fiind îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului încălcat prin emiterea actelor administrative. Dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 21 din Constituţie ar fi golit de conţinut dacă reclamanta nu ar putea să solicite şi să obţină recunoaşterea dreptului la plata dobânzii.

În virtutea plenitudinii sale de competenţă, instanţa de contencios administrativ poate să stabilească inclusiv cuantumul dobânzilor de întârziere datorate.

Pe fondul cauzei, arată că susţinerile recurentei-pârâte trebuie înlăturate. În raport de prevederile OMFP nr. 1899/2004 şi cele ale Ordinului nr. 420/2007, autoritatea fiscală era datoare să restituie sumele în cauză reclamantei în 45 de zile de la data înregistrării cererii referitoare la accize.

Depăşirea termenului imperativ de 45 de zile este sancţionată de legiuitor tocmai prin obligarea organului fiscal la acordarea de dobânzi.

4.2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca lipsit de interes, iar în subsidiar, ca nefondat.

În susţinerea apărărilor a arătat că recurenta-reclamantă nu justifică niciun interes în promovarea recursului, având în vedere că, prin sentinţa recurată, instanţa a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzilor de întârziere.

Pe fond, reia datele factuale ale cauzei şi concluzia conform căreia restituirea accizelor nu era posibilă decât după finalizarea inspecţiei fiscale efectuate de organele vamale teritoriale.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 8 aprilie 2020. La acest termen, dosarul a fost suspendat de drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură. Ulterior, prin rezoluţia din 19 mai 2020, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 15 iulie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Înalta Curte va analiza, mai întâi, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, constatând că motivele invocate prin acest recurs au prioritate, într-o ordine firească de soluţionare a chestiunilor litigioase ale cauzei.

Recursul pârâtei este declarat împotriva încheierii premergătoare din 21.09.2016 şi împotriva sentinţei nr. 2893 din 5 octombrie 2016, pronunţate de instanţa de fond.

O primă critică este adusă soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Motivarea excepţiei se întemeiază pe dispoziţiile pct. 98.1 din H.G. nr. 44/2004, respectiv pe susţinerea că asupra dreptului de restituire a accizelor a decis autoritatea vamală teritorială, recurenta-pârâtă, în calitate de autoritate fiscală competentă, având, conform procedurii de restituire, exclusiv atributul de a dispune restituirea sumelor cu titlu de accize.

Această critică este nefondată. Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit, cu o corectă aplicare dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind autoritatea administrativă fiscală căreia i-a fost adresată cererea de restituire a sumelor reprezentând accize, precum şi cererea de acordare a dobânzilor pentru soluţionarea cu întârziere a cererii de restituire accize, înregistrată la DGAMC sub nr. x/07.04.2008.

În această ordine de idei, DGAMC este emitenta notei de restituire a accizelor - act final prevăzut de procedura de restituire, a deciziei nr. x/09.08.2013, prin care a respins cererea de acordare a dobânzii şi a deciziei nr. 61/26.08.2015 prin care a soluţionat contestaţia administrativă îndreptată împotriva refuzului de acordare a dobânzii. Cu alte cuvinte, este, alături de reclamantă, subiect al raportului juridic litigios dedus judecăţii.

Susţinerile recurentei, bazate pe implicarea în procedura de restituire a accizelor a autorităţii vamale, nu sunt apte să conducă la constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a DGAMC pe capătul de cerere subsecvent, referitor la plata dobânzilor deoarece, tocmai potrivit cadrului normativ incident, cererea de restituire a accizelor a fost adresată autorităţii fiscale competente, raportul juridic fiscal creându-se cu această autoritate, iar nu cu autoritatea vamală.

Este de menţionat că cererea de restituire a fost depusă la organul fiscal competent şi a fost transmisă direcţiei pentru accize şi operaţiuni vamale competente din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor, în vederea efectuării verificărilor specifice. Conform procedurii, organul vamal, pe baza controlului efectuat, propune organului fiscal competent restituirea. Prin urmare, organul fiscal este învestit cu atributul soluţionării cererii, iar nu autoritatea vamală.

Recurenta-pârâtă a criticat şi încheierea din 21.09.2016, prin care a fost respinsă cererea sa de introducere în cauză a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, în calitate de autoritate administrativă fiscală din care face parte Direcţia Regională Vamală Bucureşti, fostă DRAOV Bucureşti, implicată în procedura de restituire a accizelor.

Această soluţie a instanţei de fond este, de asemenea, pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, respectiv a art. 78 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condiţiile cerute de acest text de lege pentru introducerea forţată în cauză a terţului, câtă vreme raportul juridic fiscal s-a creat între reclamantă şi DGAMC.

Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat acordarea dobânzilor a fost de asemenea soluţionată cu o corectă aplicare a normelor de drept substanţial. Recurenta-pârâtă susţine fără temei că, în situaţia de faţă, a formulării acţiunii în anularea actelor administrative fiscale prin care s-a refuzat plata dobânzilor solicitate, instanţa de contencios administrativ nu poate dispune asupra cuantumului acestor dobânzi, respectiv asupra efectivei lor acordări.

În ipoteza în care autoritatea administrativă fiscală respinge cererea adresată pe cale administrativă, de acordare a dobânzilor, titulara cererii de dobânzi are dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ, pentru controlul de legalitate al refuzului de acordare a dobânzii.

În cadrul acestui control, exercitat în coformitate cu art. 1 alin. (1), (8) alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate, în virtutea plenitudinii de competenţă, să soluţioneze în mod efectiv capătul de cerere subsecvent, referitor la recunoaşterea dreptului refuzat în procedura administrativă, în cazul de faţă, obligarea la plata efectivă a dobânzilor.

Calculul sumelor reprezentând dobânzi este atributul organului fiscal îndrituit să soluţioneze cererea administrativă referitoare la aceste dobânzi, conform prevederilor OMFP nr. 1899/2004, însă aceste dispoziţii de drept material nu împiedică efectuarea calculului în procedura judiciară în care este atacat refuzul de acordare a dobânzilor, pe calea expertizei fiscale, în conformitate cu prevederile art. 330 şi urm. C. proc. civ.

În concluzie, soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii este legală.

Trecând la analiza de legalitate a hotărârii pronunţate asupra fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat.

Potrivit Ordinului MEF nr. 2599/2008, termenul de soluţionare a cererilor de restituire diferenţe accize formulate de reclamantă era de 45 de zile de la data înregistrării cererii la organul fiscal competent, conform dispoziţiilor art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70.

Capitolul 2 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, referitor la Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, cuprinde, de asemenea, dispoziţii referitoare la dreptul contribuabilului la dobândă, pentru sumele nerestituite în termen.

Rezultă, în baza acestor prevederi legale, că autoritatea fiscală recurentă-pârâtă era ţinută de respectarea termenului de soluţionare a cererii, de 45 de zile de la înregistrare, care nu este unul de recomandare, aşa cum susţine, dar şi că legiuitorul stabileşte că pierderile financiare generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani ce trebuiau restituite la un anume termen trebuie să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Împrejurarea că reclamanta nu a formulat contestaţie în privinţa duratei procedurii nu este relevantă în privinţa recunoşterii dreptului la dobânzi.

Modul de calcul al termenului pretins de recurenta-pârâtă, prin luarea în considerare exclusiv a numărului de zile rezultat din însumarea perioadei de la data primirii cererii de restiuire şi până la data transmiterii ei către autoritatea vamală cu perioada de la data primirii rezultatelor verificării şi până la data întocmirii notei de restituire nu are niciun suport legal. Recurenta-pârâtă interpretează dispoziţiile legale anterior citate, referitoare la termenul de soluţionare a cererii de restituire, într-o manieră subiectivă, neargumentată.

Parcursul procedurii de restituire, care a implicat şi intervenţia autorităţii vamale, în efectuarea controlului operaţiunilor, de asemenea, nu poate constitui un argument pentru eludarea termenului legal de soluţionare, respectiv nu poate fi opus dreptului contribuabilului la restituirea în termen a accizelor.

S-a mai referit recurenta-pârâtă, în cuprinsul criticilor sale, la incidenţa prevederilor art. 70 alin. (2) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, termenul de soluţionare de 45 de zile se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate. Aceste dispoziţii nu sunt, însă, aplicabile în cauză, pentru că nu se invocă, în concret, că s-ar fi solicitat informaţii suplimentare necesare soluţionării cererii, în sensul Capitolului 1 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, ci se invocă efectiva derulare a controlului referitor la realitatea operaţiunilor îndeplinite de autoritatea vamală.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

II.2. Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes a recurentei-reclamante în susţinerea recursului său, invocată de recurenta-pârâtă DGAMC, Înalta Curte o constată nefondată.

Recurenta-pârâtă a opus recursului reclamantei apărarea conform căreia recursul este lipsit de interes, câtă vreme pretenţiile reclamantei au fost recunoscute, în substanţa lor.

Se constată că reclamanta, prin recursul său, critică calificarea dată de instanţa de fond celor două decizii/adrese ale DGAMC, susţinând că acestea ar fi acte administrative tipice, iar nu manifestarea unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri adresate pe cale administrativă.

Chestiunea litigioasă repusă în discuţie pe calea recursului are relevanţă în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de anulare a celor două acte.

Recunoaşterea judiciară a dreptului la acordarea dobânzilor nu atrage lipsa de interes în susţinerea capătului de cerere în anulare, care are caracter distinct.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

II.3. Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat, pentru următoarele argumente:

Prin cererea introductivă s-a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 61/26.08.2015 şi a deciziei nr. x/09.08.2013, de respingere a cererii de acordare a dobânzilor, recunoaşterea, în procedura judiciară, a dreptului reclamantei la beneficiul dobânzilor de întârziere şi obligarea pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la achitarea sumei de 3.165.345,09 RON cu titlu de dobânzi.

Instanţa de fond, prin considerentele hotărârii recurate, a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la acordarea dobânzilor solicitate, motiv pentru care, admiţând în parte cererea, a obligat pârâta la plata sumei de 3.165.345,09 RON, cu acest titlu, respingând restul pretenţiilor reclamantei. Din considerentele hotărârii rezultă, că, restul pretenţiilor reclamantei, constând în anularea deciziei de respingere a cererii de dobânzi şi a celei de soluţionare a contestaţiei, au fost respinse de instanţă, cu motivarea că cele două decizii nu au caracterul unor acte administrative tipice, ci, doar materializează refuzul de plată, ca act administrativ asimilat.

Recurenta-reclamantă contestă această reţinere a instanţei de fond, solicitând admiterea şi a capetelor de cerere vizând anularea Deciziei nr. 61/26.08.2015 de soluţionare a contestaţiei administrative şi a Deciziei nr. x/09.08.2013, prin care a fost respinsă cererea de acordare a dobânzilor, susţinând că menţionatele decizii sunt acte administrative tipice, nu acte administrative asimilate, întrucât, din punctul de vedere al organului fiscal, au stins dreptul societăţii la acordarea de dobânzi.

Prin decizia (adresa de comunicare) nr. x/09.08.2016 - dosar fond, DGAMC a respins cererea de acordare a dobânzilor (în sumă de 3.165.345,09 RON) solicitate de către reclamantă pentru soluţionarea cu depăşirea termenului legal a cererii de restituire accize, reclamanta formulând împotriva acesteia contestaţie, soluţionată în sensul respingerii, prin decizia nr. 61/26.08.2015 a DGAMC - dosar fond.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, " (2) Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal."

Analizând conţinutul celor două acte a căror anulare o solicită reclamanta (de respingere a cererii de dobânzi şi de soluţionare a contestaţiei administrative), Înalta Curte constată că acestea conţin refuzul DGAMC de acordare a dobânzilor solicitate, refuz pe care reclamanta l-a apreciat ca fiind unul nejustificat, motiv pentru care l-a contestat în faţa instanţei de contencios administrativ.

În contextul expus, cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a stabilit că decizia de neacordare a dobânzilor şi cea de soluţionare a contestaţiei nu au caracterul unor acte administrative fiscale tipice, ci doar conţin materializarea refuzului de plată, motiv pentru care, constatând că reclamanta este îndreptăţită la dobânzi pentru restituirea cu întârziere a accizelor, iar pârâta refuză nejustificat să i le acorde, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.165.345,09 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

Împrejurarea că reclamanta a parcurs o procedură administrativă de contestare a refuzului de acordare a dobânzilor nu este de natură să transforme răspunsul autorităţii în act administrativ fiscal tipic.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului declarat de reclamanta A. S.A.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2893 din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii de şedinţă din 21 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 2893 din 5 octombrie 2017, pronunţate de aceeaşi instanţă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iulie 2020.