Wind turbine support towers as non-taxable structures: structural criteria for "buildings" under the Fiscal Code

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Mihai Viteazu, reprezentată prin primar, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 171/22.07.2015 emisă de către Comuna Mihai Vitezu în soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere privind impozitul pe clădiri nr. 1168/25.03.2015, solicitând în principal, anularea în tot a dispoziţiei nr. 171 şi a deciziei de impunere nr. x/25.03.2015, cu consecinţa anulării în tot a obligaţiilor de plată ale contestatoarei către bugetul local, cu privire la suma totală de 3.420.839 RON, reprezentând următoarele obligaţii fiscale: (i) impozit pe clădiri aferent anului 2012 în cuantum de 420.017 RON şi penalităţi de întârziere aferente în cuantum de 20.440 RON; (ii) impozit pe clădiri aferent anului 2013 în cuantum de 1.008.041 RON şi penalităţi de întârziere aferente în cuantum de 154.034 RON; (iii) impozit pe clădiri aferent anului 2014 în cuantum de 1.008.041 RON şi penalităţi de întârziere aferente în cuantum de 337.587 RON, impozit pe clădiri aferent anului 2015 în cuantum de 1.008.041 RON, precum şi restituirea sumei de 1.103.619 RON achitată de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri şi penalităţi de întârziere.

În subsidiar, reclamanta a cerut anularea în parte a dispoziţiei nr. 171/22.07.2015 şi a deciziei de impunere nr. x/25.03.2015, cu consecinţa anulării în parte a obligaţiilor de plată ale contestatoarei către bugetele locale, cu privire la suma de 69.350 RON, reprezentând următoarele majorări de întârziere calculate incorect: (i) majorări de întârziere aferente lunii octombrie 2013 în cuantum de 21.970 RON; (ii) majorări de întârziere aferente întregii perioade 1 august 2012 - 31 martie 2015 în cuantum de 47.380 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 446 din 11 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Mihai Viteazu;

- a anulat dispoziţia nr. x/22.07.2015 şi decizia de impunere nr. x/25.03.2015 emise de pârâta Comuna Mihai Viteazu;

- a respins ca neîntemeiată cererea referitoare la restituirea sumei de 1.103.619 RON;

- a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată de 50 RON (taxa timbru) aferente capătului de cerere admis.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond au declarat recursuri reclamanta A. S.A. şi pârâta Comuna Mihai Viteazu.

3.1. Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea şi a capătului de cerere privind restituirea sumei de 1.103.619 RON.

Recurenta-reclamantă reiterează susţinerile formulate în faţa instanţei de fond, arătând că suma a cărei restituire o solicită (1.103.619 RON) a achitat-o deja cu titlu de impozit pe clădiri, aceasta fiindu-i impusă nelegal prin decizia de impunere nr. x/25.03.2015.

Arată că suma de 1.103.619 RON este compusă din: suma de 350.000 RON (achitată cu OP din 12.12.2012), suma de 300.000 RON (achitată cu OP din 04.10.2013) şi suma de 453.619 RON, aferentă semestrului I din anul 2015 (achitată cu OP din 30.03.2015), depunând la dosarul de recurs, în copie, şi ordinele de plată menţionate.

Cât priveşte cea din urmă sumă, recurenta-reclamantă precizează că nu a solicitat restituirea întregii sume achitate pentru anul 2015, ci doar suma aferentă semestrului I 2015.

De asemenea, arată că pârâta Comuna Mihai Viteazu nu a contestat susţinerile sale privind plăţile efectuate. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă un anumit fapt este (...) necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

Recurenta-reclamantă arată că a achitat respectivele sume cu titlu de impozit, fapt necontestat, iar instanţa de judecată nu i-a pus în vedere necesitatea dovedirii lui.

În plus, atât suma de 350.000 RON, achitată prin ordinul de plată din 14.12.2012, cât şi suma de 300.000 RON, achitată prin ordinul de plată din 07.10.2013, apar în nota de calcul impozit, anexată deciziei de impunere nr. x/25.03.2015 şi depusă la dosarul cauzei, ceea ce înseamnă că a dovedit plata acestor sume.

În consecinţă, se impune admiterea recursului său, aşa cum a fost formulat.

3.2. Pârâta Comuna Mihai Viteazu şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în opinia recurentei-pârâte, instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. şi art. 68 din Legea nr. 215/2001, referitoare la calitatea procesuală.

Susţine că, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calitatea procesuală pasivă în cererea de anulare a actului administrativ revine emitentului actului. Având în vedere că dispoziţia nr. x/2015, act administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, nu este emisă de Comuna Mihai Viteazu, ci de Primarul Comunei Mihai Viteazu, apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei Mihai Viteazu este justificată şi se impune să fie admisă.

Cât priveşte cererea de anulare a deciziei de impunere nr. x/2015 emisă de Comuna Mihai Viteazu, arată că instanţa nu poate să analizeze direct legalitatea actului de impunere, în condiţiile în care cererea de anulare a dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei fiscale a fost greşit îndreptată împotriva altei persoane.

Nefiind îndeplinite dispoziţiile speciale ale art. 218 Codul de procedură fiscală, care prevăd că pot face controlul legalităţii numai deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor, respectiv dispoziţia nr. x/2015 emisă de Primarul Comunei Mihai Viteazu, recurenta susţine că cererea de anulare a actului de impunere urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5), ale art. 250 alin. (1) pct. 6 şi a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014.

Instanţa a ajuns la concluzia că reclamanta nu datorează impozit pentru construcţiile - terenurile de susţinere ale centralelor eoliene ce intră în componenta parcului eolian situat pe raza UAT Mihai Viteazu, apreciind cu interpretarea greşită a art. 249 Codul fiscal şi fără să administreze vreo probă de specialitate, nici măcar cercetare la faţa locului, că acestea nu sunt construcţii în accepţiunea art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, întrucât le lipseşte acoperişul.

Pornind de la premisa că acestea nu sunt construcţii, face, totuşi, aplicarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 6 Codul fiscal care reglementează ce construcţii sunt exceptate de la impozitare.

Din acest punct de vedere, în opinia recurentei-pârâte, poziţia instanţei este contradictorie, pe de o parte, apreciind că aceste "turnuri de susţinere nu sunt contrucţii", pe de altă parte, încadrându-le în categoria construcţiilor exceptate de la impozitare.

O hotărâre a unei instanţe nu se poate baza pe incertitudini, pe contradicţii, ci numai pe lege, iar legea este clară.

Potrivit art. 249 Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire în România datorează impozit, iar excepţiile privind scutirea de la impozit sunt de strictă şi limitată aplicare la cazurile expres prevăzute de legiuitor.

Recurenta-pârâtă arată că A. S.A. are în proprietate mai multe clădiri, respectiv turnuri de susţinere a centralelor eoliene, care nu au fost exceptate expres de legiuitor în art. 250 pct. 6 din Codul fiscal.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 250 alin. (1) pct. 6 din Codul fiscal, apreciind că aceste clădiri sunt exceptate de la impozitare, printr-o interpretare "exhaustivă" a instanţei. Or, în niciun caz nu putem da o interpretare exhaustivă unor norme care reglementează excepţii, fiind ştiut că excepţiile sunt limitativ şi expres prevăzute de lege.

În fine, în mod greşit, instanţa de fond nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale, pe care a considerat-o o imixtiune în puterile statului. Or, decizia nu a fost dată în completarea sau modificarea Codul fiscal, ci, în aplicarea lui, clarificând o situaţie juridică disputată, respectiv dacă turnurile sunt sau nu clădiri şi tocmai pentru a înlătura eventualele speculaţii şi eventualele sustrageri de la plata impozitelor de către producătorii de energie eoliană.

Recurenta-pârâtă a redat prevederile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 şi a arătat că, neţinând cont de aceasta, instanţa de fond a negat însuşi scopul înfiinţării Comisiei fiscale centrale. De asemenea, nu a înţeles că normele sunt date în vederea aplicării unitare a legii şi nu reprezintă o completare sau modificare a Codul fiscal, astfel cum a susţinut instanţa.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare faţă de recursul pârâtei Comuna Mihai Viteazu, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-pârâtă Comuna Mihai Viteazu nu a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantei A. S.A.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 13 noiembrie 2019, când, la solicitarea recurentului, cauza a fost amânată pentru termenul din 8 aprilie 2020. La acest termen, dosarul a fost suspendat de drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură. Ulterior, prin rezoluţia din 19 mai 2020, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 15 iulie 2020.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

II.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia de impunere privind impozitul pe clădiri nr. 1168/25.03.2015, rectificată conform notei de calcul impozit pentru clădirile reprezentând centrale eoliene şi comunicată reclamantei A. S.A. la aceeaşi dată, prin înştiinţarea de plată nr. x/25.03.2015, pârâta Comuna Mihai Viteazu a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată în cuantum total de 3.420.839 RON reprezentând: diferenţă impozit pe clădiri în sumă de 1.910.629 RON, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere în sumă de 502.169 RON, calculate până la 25.03.2015; impozit pe clădiri aferent semestrului I 2015 în sumă de 504.021 RON şi impozit pe clădiri aferent semestrul II 2015 în sumă de 504.020 RON.

Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, având ca obiect obligaţiile de plată în sumă totală de 3.420.839 RON şi restituirea sumei de 1.103.619 RON achitată de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri şi penalităţi de întârziere, contestaţie ce a fost soluţionată în sensul respingerii sale, prin dispoziţia nr. x/22.07.2015 emisă de Comuna Mihai Viteazu prin primar.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a anulat actele atacate, emise de pârâta Comuna Mihai Viteazu.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la restituirea sumei de 1.103.619 RON, reţinând că reclamanta nu a depus la dosar vreo dovadă din care să rezulte că ar fi achitat această sumă.

În recurs, reclamanta a susţinut că se impune admiterea şi a capătului de cerere privind restituirea sumei de 1.103.619 RON, pe care a achitat-o deja cu titlu de impozit pe clădiri, aceasta fiindu-i impusă nelegal prin decizia de impunere nr. x/25.03.2015.

Recurenta-reclamantă a arătat că suma de 1.103.619 RON este compusă din următoarele sume: suma de 350.000 RON, achitată cu ordin de plată din 12.12.2012 (depus în copie la dosar), suma de 300.000 RON, achitată cu ordin de plată din 04.10.2013 (depus în copie la dosar) şi suma de 453.619 RON, aferentă semestrului I anul 2015, achitată cu ordinul de plată din 30.03.2015 (depus în copie la dosar).

A mai arătat recurenta că sumele de 350.000 RON şi 300.000 RON au fost incluse de pârâtă în cuprinsul notei de calcul impozit anexă la decizia de impunere nr. x/2015, astfel că a dovedit plata acestora.

Înalta Curte constată că, la rândul 7 al notei de calcul a impozitului aferent deciziei de impunere contestate, a fost scăzută din soldul impozitului pe clădiri suma de 350.000 RON (respectiv 329.560 RON impozit curent şi 20.440 RON majorări), în dreptul acestor sume fiind menţionat un ordin de plată din 14.12.2012.

De asemenea, la rândul 21 al aceleiaşi note, a fost scăzută din soldul impozitului pe clădiri suma de 300.000 RON (respectiv 105.453 RON impozit curent, 90.457 RON impozit restant şi 104.090 RON majorări), în dreptul acestor sume fiind menţionat un ordin de plată din 07.10.2013.

În contextul expus, în condiţiile în care recurenta-reclamantă susţine că ar fi achitat suma de 350.000 RON cu OP din 12.12.2012 şi suma de 300.000 RON cu OP din 04.10.2013, însă, conform notei de calcul, s-au luat în considerare sume plătite prin OP din 14.12.2012, respectiv OP din 07.10.2013, Înalta Curte constată că, deşi cuantumul sumelor coincid, nu coincid documentele de plată indicate. În acest context, nu este dovedit de către recurenta-reclamantă că a plătit sumele de 350.000 RON şi 300.000 RON în contul deciziei de impunere nr. x/2015.

În schimb, Înalta Curte constată că suma de 453.619 RON, solicitată de recurenta-reclamantă a-i fi restituită cu titlu de impozit pentru semestrul I 2015, este aferentă deciziei de impunere nr. x/25.03.2015. Această sumă este inclusă în suma totală de 907.237 RON, achitată de reclamantă prin ordinul de plată din 30.03.2015, reprezentând impozitul total de 1.008.041 RON aferent întregului an 2015, la care s-a aplicat o reducere de 10% pentru plata integrală până la 31.03.2015.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. şi va casa în parte sentinţa recurată, iar în rejudecare, va admite în parte cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de impozit clădiri şi va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 453.319 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent semestrului I al anului 2015, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

II.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Comuna Mihai Viteazu, Înalta Curte constată că este nefondat.

Un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că, în cauză, Comuna Mihai Viteazu nu are calitate procesuală pasivă, întrucât actul a cărui anulare se cere, respectiv dispoziţia nr. x/22.07.2015 este emis de Primarul Comunei Mihai Viteazu, ca organ executiv, potrivit art. 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 215/2001 şi art. 21 alin. (2) din acelaşi act normativ. Solicitându-se anularea actului de soluţionare a contestaţiei administrative în contradictoriu cu Comuna Mihai Viteazu, iar nu cu emitentul actului, în opinia recurentei-pârâte, acţiunea este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi, pe cale de consecinţă, urmează să fie respinsă ca fiind introdusă împotriva unei astfel de persoane.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

În cauză, actul de impunere a fost emis în sarcina reclamantei de Serviciul de impozite şi taxe ce aparţine Comunei Mihai Viteazu, reprezentată prin Primar, ca serviciu descentralizat cu atibuţiuni specifice, iar dispoziţia nr. x/2015 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost emisă de Primăria Comunei Mihai Viteazu, prin primar.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă Comuna Mihai Viteazu, Înalta Curte constată că, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrative-teritoriale, actele autorităţilor administraţiei publice locale fiind actele unităţii administrative-teritoriale, întrucât, atribuţiile stabilite de lege în sarcina consiliilor locale, consiliilor judeţene şi primarilor se exercită în numele unităţii administrative-teritoriale.

Astfel, unitatea administrativ-teritorială emite acte administrative doar prin intermediul autorităţilor administraţiei publice organizate în cadrul acesteia şi care, potrivit legii, exercită autonomia locală. Actele administrative astfel emise aparţin unităţii administrative-teritoriale, angajând acest subiect de drept în diverse raporturi juridice.

Dispoziţia nr. 171/2015 a fost semnată de către primar, nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Comunei Mihai Viteazu, în baza atribuţiilor conferite de Legea nr. 215/2001 privind administraţia locală (în vigoare la data emiterii actului atacat) şi anume a art. 62, ce îi conferă dreptul de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială, care, potrivit art. 21 din lege este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentinţa de fond fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, respectiv a art. 36 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, de asemenea, sentinţa pronunţată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Recurenta-pârâtă contestă, în esenţă, calificarea dată de judecătorul fondului turnurilor de susţinere ale centralelor eoliene, respectiv că turnurile nu sunt clădiri în sensul legii fiscale, întrucât le lipseşte acoperişul. Consideră că judecătorul fondului a ajuns la această concluzie cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi prin neaplicarea Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobată prin Ordinul nr. 1210/2014.

În opinia recurentei-pârâte, expusă şi prin dispoziţia nr. x/22.07.2015 privind soluţionarea contestaţiei administrative, turnurile de susţinere ale centralelor eoliene corespund definiţiei art. 249 alin. (5) din Codul fiscal. Aceasta, întrucât, reclamanta a solicitat şi obţinut autorizaţie de construire pentru edificarea lor, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Aşadar, ceea ce susţine recurenta-pârâtă este faptul că turnul de susţinere al turbinei eoliene reprezintă o construcţie, de vreme ce această construcţie urmează regimul juridic al autorizării în vederea executării sale, conform prevederilor Legii nr. 50/1991.

Incontestabil, turnul de susţinere al turbinei eoliene reprezintă o construcţie, pentru care este necesară eliberarea unei autorizaţii de construire în procedura reglementată de Legea nr. 50/1991, aceasta deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din acest act normativ, "(1) Construcţiile civile, industriale, agricole, cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, pentru infrastructură de orice fel sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, precum şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor".

Interpretând această normă legală, nu se poate ajunge la concluzia că devine clădire, în sens fiscal, o construcţie necesară pentru susţinerea instalaţiilor şi echipamentelor tehnologice, doar pentru faptul că era necesară, pentru realizarea sa, eliberarea unei autorizaţii de construire, conform Legii nr. 50/1991.

Totodată, încadrarea în rândul construcţiilor a turnului de susţinere al turbinei eoliene nu conduce, automat, la calificarea sa drept clădire, nefiind o sinonimie între cele două noţiuni, ci, mai degrabă, o relaţie de tip gen-specie, astfel încât orice clădire reprezintă, fără îndoială, o construcţie, dar nu orice construcţie poate fi o clădire.

Examinând elementele care trebuie regăsite în structura supusă impozitării, potrivit actelor administrative contestate, se relevă că turnul de susţinere al turbinei eoliene nu prezintă caracteristicile unei clădiri în sens fiscal.

Aceasta deoarece, pe de o parte, asimilarea forţată a unor elemente componente ale echipamentului tehnologic complex reprezentat de turbina eoliană cu noţiunile structurale de pereţi şi acoperiş nu este suficientă pentru a considera că turnul de susţinere reprezintă o clădire, iar pe de altă parte, funcţiunea atribuită unei clădiri, conform prevederilor art. 249 alin. (5) Codul fiscal, nu se regăseşte în modalitatea în care este conceput acest echipament, al cărui rol este cu totul altul decât acela de a fi privit autonom, ca spaţiu de adăpostire a unor instalaţii, echipamente şi alte asemenea.

În înţelesul normei fiscale anterior menţionate, clădirea este definită printr-o construcţie care are una sau mai multe încăperi, ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, poduse, materiale, instalaţii, echipamente şi alte asemenea, ale cărei elemente structurale de bază sunt pereţii şi acoperişul, astfel cum sunt acestea definite prin pct. 31 alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Sensul expresiei "pot servi" relevă caracterul autonom al construcţiei faţă de elementele ce intră în spaţiul încăperii calificate drept clădire.

Se înţelege, aşadar, în interpretarea logică a normei fiscale, faptul că pereţii şi acoperişul ce definesc o încăpere prezintă elementele unei structuri separate de ceea ce reprezintă obiectul funcţiunii acelei încăperi, fără a se putea identifica chiar cu elementele pe care le adăposteşte sau le poate adăposti, ce constituie scopul pentru care a fost edificată o clădire.

În contextul expus, în mod corect a reţinut instanţa de fond că turnurile de susţinere ale centralelor eoliene nu pot fi considerate ca reprezentând clădiri în sensul art. 249 alin. (5) din Codul fiscal.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, raportat la situaţia de fapt reţinută în litigiu.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobată prin Ordinul nr. 1.210/2014, reţinând că interpretarea acesteia nu este obligatorie pentru instanţele de judecată.

Pe de altă parte, la momentul pronunţării asupra recursului de faţă, constată instanţa de control că Ordinul nr. 1.210/2014 şi Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 2598/17.06.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - SCAF.

Pentru toate aceste motive, constatând că prima instanţă, cu aplicarea corectă a legii fiscale a admis cererea reclamantei, dispunând anularea actelor atacate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 496 acelaşi Cod, va respinge recursul declarat de pârâta Comuna Mihai Viteazu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 446 din 11 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de impozit pe clădiri şi obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 453.619 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent semestrului I al anului 2015.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de pârâta Comuna Mihai Viteazu împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iulie 2020.