VAT assessment on high-volume real estate sales upheld as continuous economic activity; taxpayer's appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 iunie 2014, sub nr. x/2014 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 472/24.12.2013 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/25.02.2009, emisa in baza Raportului de Inspecţie Fiscala nr. x/25.02.2009, întocmite de către parata Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 423/2015 din 20 octombrie 2015 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., cu domiciliul în jud. Dolj în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, cu sediul în Craiova, str. x, jud. Dolj.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 423 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, anularea impunerii fiscale aferentă perioadei 2005-2007 în ceea ce priveşte debitul, iar în privinţa accesoriilor, anularea acestora în totalitate.

Ca motiv de recurs de ordine publică, reclamanta a susţinut încălcarea de către autorităţile fiscale a dreptului la protecţia datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a datelor, respectiv a dispoziţiilor art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE din 24.10.1995, precum şi a jurisprudenţei europene conturată în cauza C201/2014 Bara vs. România, pronunţată la data de 01.10.2015. În acest sens, recurentul-reclamant a învederat că autorităţile fiscale au preluat, pe bază de protocol intern şi acte normative infralegale, date cu caracter personal din arhiva notariatelor, fără înştiinţarea prealabilă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Codul fiscal, coroborate cu Normele de aplicare ale acestui text de lege din H.G. nr. 44/2004, în formele în vigoare în anii 2005, 2006 şi 2007, ceea ce a condus la concluzia greşită că reclamantul poate fi calificat, retroactiv, ca persoană impozabilă obligată la colectarea TVA aferent vânzărilor de locuinţe din proprietatea personală.

În ceea ce priveşte anii 2005 şi 2006, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia ca bunurile să fi fost folosite în scop personal, condiţie prevăzută în normele de aplicare doar pentru restul bunurilor, altele decât locuinţele vândute de persoanele fizice din patrimoniul personal. Or, arată recurentul-reclamant, prevederile art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Codul fiscal nu fac referire la operaţiunile realizate de o persoană fizică din patrimoniul personal, iar normele de aplicare menţionează că nu prezintă caracter de continuitate, indiferent de număr şi fel, vânzările de locuinţe de către o persoană fizică sau alte bunuri folosite în scop personal.

În interpretarea gramaticală a textului, sintagma "scop personal" se referă la "alte bunuri", categoria locuinţelor fiind individualizată în mod clar. Intenţia legiuitorului rezultă şi din faptul că regimul vânzărilor de locuinţe din patrimoniu personal are o reglementare distinctă, prin art. 77 Codul fiscal, prin care s-a impus şi plata unei altfel de taxe, respectiv impozitul pe venit reţinut de birourile notariale.

Totodată, recurenta arată că, prin Codul fiscal în vigoare în anii 2005 şi 2006, nu era reglementată procedura şi formularele necesare înregistrării ca plătitor de TVA a unei persoane fizice, iar în legislaţia fiscală nu exista noţiunea de "continuitate a exploatării bunului corporal".

Instanţa de fond a pornit de la o premisă eronată atunci când a apreciat asupra numărului de tranzacţii efectuate de reclamant, luând în considerare activitatea pe patru ani, iar nu activitatea aferentă fiecărui an fiscal, în condiţiile în care cifra de afaceri calculată potrivit art. 152 Codul fiscal are în vedere un singur an fiscal, iar nu mai mulţi ani cumulaţi.

Pentru perioada 2005-2006, în mod greşit, instanţa de fond, interpretând dispoziţiile legale incidente, a considerat că nu este îndeplinită condiţia ca bunurile să fie folosite în scop personal, condiţie prevăzute în normele de aplicare.

de drept ce a stat la baza emiterii actului administrativ fiscal contestat.

În anul 2007 s-a introdus, pentru prima dată, în legislaţia fiscală, noţiunea de "caracter de continuitate" în privinţa vânzărilor de locuinţe de către persoanele fizice, dar acest temei legal nu poate fi aplicabil tranzacţiilor efectuate de reclamant în anul 2005, când organele fiscale au încadrat reclamantul în categoria plătitorilor de TVA, pentru veniturile obţinute din două asocieri.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea recurată este rezultatul unei aplicări şi interpretări eronate a dreptului comunitar în materie. Astfel, instanţa de fond a reţinut că definiţia din cuprinsul art. 127 Codul fiscal a persoanei impozabile corespunde celei din cuprinsul Directivei 77/388/CE şi a Directivei 2006/112/CE, precum şi principiilor expuse în art. 3 din Codul fiscal. Fără a contesta acest argument, reclamantul susţine că, din această definiţie, nu rezultă că vânzarea locuinţelor din patrimoniul personal reprezintă o activitate economică. Mai mult, din normele de aplicare ale Codul fiscal rezultă, în mod evident, exceptarea acestei activităţi din sfera TVA, sau, cel mult, se poate afirma că normele reglementează ambiguu şi neaccesibil excepţii de la excepţii şi utilizează noţiuni neclare, ce nu au corespondent în realitate ori în procedurile fiscale din perioada de interes.

În mod contradictoriu, instanţa de fond a afirmat că legiuitorul a înţeles să interpreteze sintagma de "exploatare a bunurilor cu caracter de continuitate", deşi legiuitorul edictează norme şi nu are atribuţii de interpretare a acestora. Tot în mod contradictoriu, instanţa de fond a prezentat argumente din jurisprudenţa CJUE, necontestate de reclamant, însă inaplicabile în cauza de faţă.

Recurenta-reclamantă solicită a fi avute în vedere şi cele statuate de CJUE în cauza Salomie şi Oltean, cu privire la dreptul de deducere a TVA. Chiar dacă această speţă se raportează la legislaţia fiscală aplicabilă începând cu anul 2009, ea nu este incidentă ăn raport de perioada în cauza de faţă.

În acest sens, recurentul-reclamant a apreciat că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, în vigoare începând cu anul 2007, întrucât regula o reprezintă scutire de TVA a livrărilor de construcţii sau teren de către orice persoană, iar excepţia de la regulă, care vizează construcţiile noi, se aplică doar dacă persoana impozabilă a exercitat ori ar fi putut exercita dreptul de deducere a taxei.

Organele fiscale nu au analizat şi nu au motivat aspectele referitoare la exercitarea dreptului de deducere a TVA, solicitând prezentarea de documente justificative, în scop probator, întocmite în condiţiile art. 155 Codul fiscal. Dreptul de deducere ar fi trebuit acordat conform principiilor jurisprudenţei europene din cauza Salomie şi Oltean C 183/2014, prin procedura estimării din oficiu, conform art. 66 şi art. 67 Codul fiscal, iar nu prin solicitarea de facturi de achiziţii specifice unui comerciant.

Interpretarea greşită a primei instanţe este şi rezultatul înlăturării nejustificate a concluziilor raportului de expertiză fiscală, a omisiunii de a răspunde punctual criticilor, prin abordarea unor argumente şi a unei jurisprudenţe redundante, faţă de problema de drept supusă dezlegării.

În subsidiar, recurentul-reclamant a arătat că înţelege să critice modul de calcul a accesoriilor, care au un cuantum excesiv, în raport de conduita şi lipsa de transparenţă a procedurilor şi legislaţiei fiscale, motiv pentru care solicită anularea acestora, în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conturată în cauza nr. 226/54/2012.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj nu a depus întâmpinare la dosarul instanţei de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la critica încălcării normelor dreptului european, în condiţiile reţinute prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-201/2014, Înalta Curte constată că, prin Hotărârea pronunţată în cauza Bara şi alţii c. României, Curtea Europeană a concluzionat că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Înalta Curte constată că situaţia din prezentul litigiu este semnificativ diferită faţă de cea expusă Curţii Europene în cauza anterior menţionată, care a presupus analizarea unor norme cuprinse în protocoale încheiate între două autorităţi publice centrale.

În cauza de faţă, reclamanta a sesizat transmiterea unor date cu caracter personal, de către notariatele unde s-au încheiat actele de vânzare-cumpărare ce au constituit baza impozabilă a stabilirii TVA, către autorităţile publice fiscale, fără informarea sa prealabilă. Aşadar, pe lângă faptul că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unui protocol/act/înţelegere în baza căruia a operat transmiterea datelor cu caracter personal, se observă că această transmitere nu a avut loc între autorităţi ale administraţiei publice aparţinând unui stat membru, ci între entităţi private, organizate în temeiul Legii nr. 136/1995 şi autoritatea administrativă cu atribuţii fiscale.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs privitor la încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Principala critică de nelegalitate formulată în recurs priveşte greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 127 Codul fiscal (forma în vigoare la nivelul anilor 2005-2006), precum şi a normelor de aplicare aferente acestui text de lege, din cuprinsul H.G. nr. 44/2004, referitoare la persoanele fizice care au fost calificate drept persoane impozabile în scopuri de TVA, ca urmare a desfăşurării activităţii de vânzare a imobilelor aflate în patrimoniul personal, în perioada anilor 2005-2006.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a normelor de drept intern, precum şi a principiilor din dreptul şi jurisprudenţa europeană în materie.

Potrivit prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2) Codul fiscal (forma în vigoare în anul 2005, la momentul realizării tranzacţiilor care au dus la depăşirea plafonului de scutire TVA): "(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate".

Din perspectiva armonizării legislaţiei naţionale cu cea europeană, dat fiind momentul realizării tranzacţiilor din anii 2005-2006, anterior aderării României la Uniunea Europeană, se reţine că adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar în materie de impozitare s-au regăsit în implementarea în legislaţia naţională a Directivei 77/388/CEE (Directiva a 6-a TVA). Prin dispoziţiile art. 1 alin. (4) Codul fiscal se arată că:

"dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat."

Se constată, astfel, că textul art. 127 alin. (1) şi (2) Codul fiscal reia prevederea din cuprinsul art. 4 din Directiva 77/388/CEE, iar punctul 2 alin. (1) al art. 127, explicitat prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, arată că:

"nu are caracter de continuitate, in sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale."

În interpretarea "per a contrario" a acestei prevederi legale se reţine că, exceptând situaţia realizării de venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri folosite în scopuri personale, are caracter continuu activitatea de exploatare a bunurilor corporale care exced categoriei expres arătate în text.

Norma naţională, astfel cum este prevăzută la punctul 2, alin. (1) al art. 127 din H.G. nr. 44/2004, a suscitat în perioada 2005-2006 o practică administrativă în sensul neimpozitării tranzacţiilor efectuate de persoane fizice, în lipsa unor prevederi clare care să determine în ce condiţii se îndeplineşte cerinţa "caracterului de continuitate" al activităţii de exploatare a bunurilor corporale, altfel spus, inexistenţa criteriilor referitoare la numărul de tranzacţii efectuate de o persoană fizică în decursul unui an pentru a fi considerate în scopul obţinerii de venituri constante, ori în referire la volumul tranzacţiilor derulate la un moment dat, a căror valoare ar putea atrage înregistrarea operaţiunii ca impozabilă.

Vidul legislativ al acestor circumstanţe de apreciere a caracterului de continuitate în activitatea desfăşurată de o persoană fizică în sfera tranzacţiilor sale imobiliare, a fost acoperit prin apariţia O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, prin introducerea alin. (21) la art. 127, cu următorul conţinut:

"situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme." La pct. 3 alin. (5) al articolului 127 Codul fiscal, din cuprinsul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 (forma în vigoare după modificările aduse Codul fiscal prin O.U.G. nr. 109/2009) se prevede că "în cazul achiziţiei de terenuri şi/sau de construcţii de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacţie în cursul unui an calendaristic."

În legătură cu stabilirea caracterului de persoană impozabilă pentru persoanele fizice care au realizat tranzacţii ce au fost ulterior încadrate de organul fiscal ca fiind operaţiuni impozabile, este relevantă jurisprudenţa recentă a CJUE care a statuat, în cauza C-183/14, că dispoziţiile legale naţionale referitoare la definiţia persoanei impozabile, astfel cum s-a reglementat prin prevederile Codul fiscal şi prin normele sale metodologice, au un caracter neechivoc, care permite persoanelor vizate să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile în mod clar şi precis (Hotărârea Salomie şi Oltean/DGFP Cluj, C-183/14, EU:C:2015:454, punctele 32 şi 33).

Situaţia juridică examinată în cauza C-183/14, referitoare la tranzacţii imobiliare încheiate în perioada 2008-2009 de către persoane fizice care, desfăşurând o activitate economică cu caracter de continuitate, au depăşit plafonul de scutire TVA, este pe deplin aplicabilă şi litigiului pendinte, date fiind prevederile Codul fiscal şi ale normelor metodologice adoptate prin H.G. nr. 44/2004, referitoare la definiţia persoanelor impozabile, nemodificate în perioada 2004-2009.

În pofida reţinerii practicii administraţiei fiscale de a nu aplica legislaţia primară în vederea înregistrării în sfera plătitorilor de TVA a persoanelor fizice care desfăşurau activitate economică în sensul prevederilor art. 126 şi art. 127 Codul fiscal, nefiind adoptate norme care să permită stabilirea caracterului de continuitate în funcţie de criterii obiective, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că o astfel de practică nu poate fi "a priori", de natură a conferi contribuabililor vizaţi percepţia neaplicării TVA-ului pentru operaţiuni care au caracterul unor activităţi economice în scopul obţinerii de venituri constante.

Se constată din circumstanţele cauzei că, astfel cum erau edictate normele fiscale ce încadrau persoana fizică în sfera contribuabililor impozabili prin raportare la operaţiunile imobiliare, numărul mare de tranzacţii cu terenuri şi construcţii derulate de reclamant, în cadrul mai multor asocieri, creează percepţia firească a caracterului de continuitate al acestor activităţi, în scopul obţinerii de venituri, ceea ce depăşeşte simpla intenţie de valorificare a unor bunuri folosite în scopuri personale.

În legătură cu lipsa de claritate a legii fiscale interne referitoare la neaplicarea TVA la operaţiunile imobiliare ale recurentului, este de observat că la dosar nu a fost depus niciun înscris care să dovedească demersul reclamantului de a se informa cu privire la includerea acestor operaţiuni în sfera celor supuse TVA-ului, prin obţinerea unui punct de vedere din partea organului fiscal, care să vină în sprijinul conduitei diligente şi prudente a persoanei fizice care a invocat lacune ale reglementării naţionale în materie de TVA.

În aceste condiţii, instanţa de control judiciar conchide că numărul mare de tranzacţii imobiliare desfăşurate de recurenta-reclamantă B. în intervalul 2005-2008 (cuprinzând suprafeţe de teren de aproximativ 70.000 mp şi 70 de locuinţe) excede unor simple operaţiuni de valorificare a unor bunuri folosite în scopuri personale, aceste tranzacţii fiind, prin modul de derulare, natura şi cantitatea lor, în sfera unor activităţi economice corect încadrate de organul fiscal ca fiind operaţiuni impozabile generatoare de taxă pe valoarea adăugată.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la lipsa motivării în drept a deciziei contestate, precum şi la substituirea acestei omisiuni a organului fiscal prin motivarea instanţei de fond. Din analiza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 25.02.2009, a Deciziei de impunere nr. x din 25.02.2009 şi a Deciziei privind soluţionarea contestaţiei administrative nr. 471 din 24.12.2013, rezultă că actele administrative fiscale cuprind, în mod detaliat şi explicit, temeiurile de drept care au condus la impunerea creanţei fiscale, fiind indicate textele de lege din cuprinsul Codul fiscal şi ale H.G. nr. 44/2004 pe care s-a fundamentat soluţia încadrării operaţiunilor derulate de reclamant în categoria operaţiunilor impozabile, cu referire punctuală la situaţia de fapt ce rezultă din actele de vânzare-cumpărare încheiate prin intermediul asocierilor la care reclamantul era parte.

Totodată, nu se poate susţine că prima instanţă a completat în mod nepermis temeiurile de drept reţinute în cuprinsul actelor administrative fiscale cu prevederile legislaţiei europene în materie, având în vedere că, potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul potrivit regulilor de drept care îi sunt aplicabile, ceea ce implică obligaţia de a avea în vedere totalitatea normelor de drept incidente în speţă, nu doar a celor de care părţile au înţeles să se folosească.

Cât priveşte împrejurarea că instanţa de fond a achiesat doar parţial la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 264 C. proc. civ., instanţa de judecată examinează probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor şi niciun mijloc de probă nu are valoare probatorie superioară prestabilită. De asemenea, instanţa de judecată are deplina libertate de apreciere a probelor, putând înlătura o probă administrată în cauză, în măsura în care aceasta nu se coroborează cu restul dovezilor, este contrară modului corect de interpretare sau aplicare a normelor de drept incidente ori nu serveşte la soluţionarea pricinii.

Din această perspectivă, având în vedere şi considerentele expuse anterior, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a procedat în mod corect, neluând în considerare o parte a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv a celor privind nedatorarea TVA pentru perioada 2005-2007, acestea fiind contrare legislaţiei interne şi celei comunitare.

Un alt set de critici formulate de reclamantă priveşte problema dreptului de deducere a TVA, în scopul asigurării principiului neutralităţii taxei, drept pe care reclamanta susţine că organul fiscal nu i l-a recunoscut în lipsa prezentării documentelor justificative.

Înalta Curte constată că această critică excede motivelor de fapt şi de drept care au fost formulate de recurenta-reclamantă prin contestaţia depusă în procedura administrativ jurisdicţională, dar şi celor regăsite în acţiunea introdusă pe rolul instanţei de contencios administrativ şi fiscal competente. Se observă, astfel, că solicitarea recurenta-reclamant de verificare a legalităţii actelor administrative fiscale a fost circumscrisă, în esenţă, motivelor referitoare la încadrarea sa în categoria persoanelor fizice impozabile, prin calificarea tranzacţiilor derulate ca fiind operaţiuni cu caracter de continuitate, ce au fost desfăşurate în scopul obţinerii de venituri constante, precum şi motivelor referitoare la modul de determinare a bazei impozabile asupra căreia organul fiscal a calculat TVA datorat.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la chestiunea neacordării dreptului de deducere a TVA, având în vedere că nu a fost învestită cu analizarea unei astfel de pretenţii, iar recurenta-reclamantă nu a criticat hotărârea recurată din această perspectivă, respectiv nu a formulat o critică de nelegalitate vizând omisiunea pronunţării de către prima instanţă asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii. Singura menţiune referitoare la exercitarea dreptului de deducere a TVA se regăseşte, într-o formă vagă şi imprecisă, în cadrul obiectivelor propuse de reclamantă pentru efectuarea expertizei contabile, nefiind îndeplinite, astfel, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu un petit distinct de verificat în calea acţiunii judiciare de faţă.

În ceea ce priveşte modul de calcul al accesoriilor aferente TVA, similar celor arătate anterior, Înalta Curte constată că reclamanta nu a formulat critici de nelegalitate în privinţa accesoriilor aplicate de organul fiscal, nici prin contestaţia administrativă şi nici prin cererea de chemare în judecată, pretenţiile legate de accesorii fiind prezentate pentru prima dată în calea de atac a recursului.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că susţinerile recurentei referitoare la refuzul acordării dreptului de deducere a TVA, precum şi cele privind contestarea accesoriilor, nu au făcut obiectul învestirii instanţei de fond şi nici al contestaţiei administrative formulate de reclamant, astfel încât, nu pot face obiectul cercetării în etapa procesuală a recursului, în cadrul căreia nu pot fi formulate pretenţii noi, respectiv motive suplimentare de nelegalitate ale actelor administrative fiscale contestate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 423/2015 din 20 octombrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2020.