Insurance guarantee fund’s failure to resolve indemnity claim within reasonable time despite absence of specific statutory deadline in sector legislation

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns cu privire la cererea de despăgubire formulată de reclamant şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2632 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire formulată de reclamant, înregistrată la pârât sub nr. x/08.09.2016 şi să emită o decizie, conform Legii nr. 213/2015.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 de RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea acţiunii formulate ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, următoarele:

- sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei;

- termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că sentinţa recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 11 şi art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, precum şi a dispoziţiilor Normei nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care nu prevăd un termen de soluţionare a cererilor de plată;

- în mod eronat a apreciat instanţa de fond că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de plată pe care ar fi formulat-o reclamantul, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea şi încărcătura activităţii Fondului; necesitatea respectării principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament în soluţionarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări; numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluţionare; prevederile legale care dispun că soluţionarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 12 mai 2020.

Cauza a fost suspendată de plin drept având în vedere dispoziţiile Decretului Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 19 mai 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât l-a invocat numai la nivel formal, prin criticile expuse în motivarea recursului nefiind prezentate argumente care să contureze şi să susţină concluzia că sentinţa recurată ar conţine motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Motivele de nelegalitate prezentate de recurent vizează modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în cauză, critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimaţilor - reclamanţi şi nu poate constitui un motiv care să golească de conţinut drepturile acestora.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu- zise, ci şi celei administrative sau execuţionale.

Termenul rezonabil constituie şi o garanţie a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deşi nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activităţii autorităţilor publice.

Astfel, soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, însă a prelungi procedura sine die.

Şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a cristalizat soluţia potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligaţiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim şi previzibil.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi reclamantul a urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termenul scurs de la data depunerii cererii este prea mare pentru a putea fi apreciat rezonabil, astfel că, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că un astfel de termen nu a fost respectat de către pârât.

În aceste condiţii, în mod corect a fost admisă cererea reclamantului şi obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire formulată de reclamant la data de 27.07.2017.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2632 din 26 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2020.