Eligibility of auto repair shop as insurance creditor under Law No. 213/2015 for claims arising from cooperation agreements with bankrupt insurer

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.09.2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 1664/24.08.2016, obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, respectiv: 3.830,46 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la auto x, dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii debitului şi suma de 336 RON cheltuieli de judecată, sume care au fost acordate de Judecătoria Sectorului 3 prin sentinţa civilă nr. 5786/28.04.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1095 din 28 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 13 alin. (5) şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 1593 - 1594 C. civ., art. 58 din Norma ASF 23/2014 şi Norma 16/2015 a FGA.

A arătat recurenta că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de Garantare.

Creanţele pe care service-urile auto le au faţă de B. sunt creanţe de asigurări care se înscriu în categoria creanţelor prevăzute de Legea 213/2015 si pe care FGA este obligat să le achite.

Astfel, suma solicitată rezultă dintr-un contract de asigurare CASCO pe care B. 1-a avut încheiat cu clientul unităţii service, deţinătorul auto x.

Susţine recurenta că este îndreptăţită să încaseze contravaloarea reparaţiei, pe de o parte, în temeiul poliţei CASCO încheiate de client cu B. pentru auto x, iar, pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 1593 si art. 1594 C. civ. (care reglementează subrogaţia convenţională).

Dacă în cazul societăţilor de asigurare, emitente de poliţe CASCO, care s-au subrogat în drepturile asiguraţilor lor şi s-au îndreptat împotriva B., în calitate de asigurător de răspundere civilă al persoanelor vinovate de producerea accidentelor, se discută de o subrogare legală (art. 2210 C. civ.), în cazul service-urilor auto se discută de o subrogare convenţională (art. 1593 şi urm C. civ.), care are însă acelaşi efect.

De altfel, posibilitatea ca plata indemnizaţiilor de despăgubire să se facă direct către unităţile reparatoare este reglementată de însăşi ASF, în Normele RCA, ultima reglementare fiind în Norma 23/2014, respectiv în art. 58, care prevede că: După acceptarea ofertei de despăgubire, persoana păgubită va preciza modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată. în contul bancar personal ori în contul bancar al unităţii de specialitate.

Prin urmare, recurenta se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 23 lit. f) din Norma 16/2015 a FGA, dispoziţii de care prima instanţă nu a ţinut seama şi în temeiul cărora are dreptul la încasarea sumelor solicitate de la FGA.

Chiar intimatul FGA, pe site-ul său, a considerat potenţiali creditori de asigurare o serie de service-uri auto, pe care le-a menţionat ca atare.

Totodată, şi în falimentele anterioare ale altor societăţi de asigurare, service-urile auto au fost direct despăgubite de CSA, fiind acceptaţi ca şi creditori de asigurare, prin subrogare.

În ceea ce priveşte contractele încheiate între service-uri şi asigurători, la care face trimitere FGA, acestea nu fac altceva decât să faciliteze asiguraţilor repararea autovehiculelor şi ridicarea lor într-un termen rezonabil, fără plata pe loc a reparaţiei, tocmai în ideea în care plata urmează să o facă ulterior, asigurătorul direct către service.

Suma care ar urma să fie achitată nu rezultă însă, aşa cum susţine FGA, din contractul de colaborare al service-ului cu asigurătorul, ci din contractul de asigurare al clientului service-ului cu asigurătorul, în lipsa acestui contract de asigurare, plata neputând fi efectuată.

De fapt, beneficiarul reparaţiei nu este asigurătorul, ci clientul, asiguratul; factura de reparaţie este emisă pe numele asiguratului, asiguratul semnează comanda de lucru, procesul-verbal de ridicare a autovehiculul în starea dinaintea accidentului şi tot asiguratul dispune plata în contul unităţii service.

Că aşa stau lucrurile, rezultă inclusiv din împrejurarea că, şi în lipsa unui contract de colaborare între service şi asigurător, asigurătorul este obligat să facă plata către service-ul care a efectuat reparaţia, plată care se face în temeiul poliţei de asigurare.

Astfel, temeiul plăţilor pe care B. urma să le efectueze către service îl reprezintă contractele de asigurare obligatorie sau de asigurare facultativă încheiate de B..

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatului, reluând argumentele prezentate prin cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/22.01.2016, reclamanta a solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumelor la care are dreptul conform sentinţei civile nr. 5786/28.04.2015 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

Prin Decizia nr. 1664/24.08.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a respins cererea de plată, constatând că a fost formulată de o persoană ce nu este creditor de asigurare, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat anularea acestei decizii, fiind respinsă prin sentinţa recurată.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanta nu este creditor de asigurare conform de art. 4 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta şi-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanţei de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) faţă de asigurătorul B. S.A. şi eventuala opozabilitate a acestei creanţe faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Raporturile juridice dintre unitatea reparatoare şi asigurător se desfăşoară în temeiul convenţiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparaţii a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenţii nu reprezintă doar o modalitate de decontare, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naşte dreptul unităţii reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparaţiilor autovehiculelor avariate.

Or, contractul de asigurare se încheie şi produce efecte între persoana asigurată (şi/sau beneficiarul asigurării) şi asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naştere la drepturi şi obligaţii în persoana unităţii reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convenţiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenţii faţă de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terţi.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite şi-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparaţiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unităţii reparatoare, în condiţiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanţă al unităţii, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unităţii reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei şi a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deşi serviciile de reparaţii sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestaţii nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenţiei de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare şi persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparaţii, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligaţiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Mai observă Înalta Curte că, deşi între semnarea contractului de asigurare şi încheierea convenţiei de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenţie reprezintă mijlocul prin care asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare şi nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptăţit la plata creanţelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ, Fondul de Garantare a Asiguraţilor asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar apreciază că este corectă reţinerea instanţei de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (şi, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte constată că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi. Aşadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanţa de fond a respectat conţinutul textului de lege şi voinţa legiuitorului, care a înţeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării şi persoanele păgubite.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-şi satisface această creanţă din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanţa creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1095 din 28 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2020.