Prosecutor’s salary recalculation upheld: collective order partially annulled, higher coefficient and interest awarded.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2017, la data de 10.05.2017, reclamantul A. a solicitat:

I. Anularea în parte a Ordinului colectiv nr. 2536 din 21.12.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind drepturile salariale ale procurorilor, începând cu 1 august 2016, referitor la coeficientul de multiplicare şi valoare de referinţă sectorială şi drepturile salariale aferente stabilite la pct. 18 din anexa la ordin;

II. Obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare şi să stabilească drepturile salariale prin raportare la:

a) coeficientul de multiplicare 23 decis prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile;

b) valoarea sectorială de referinţa de 405 RON începând cu data de 9.04.2015 şi majorată cu 10% în temeiul Legii nr. 293/2015.

III. Obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat prin:

- neaplicarea coeficientului de multiplicare 23;

- neaplicarea Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi a Legii nr. 293/2015, respectiv restituirea pentru fiecare lună până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unui nou ordin de salarizare, a diferenţei dintre venitul la care are dreptul (potrivit coeficientului de multiplicare 23 şi a valorii de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10%) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la coeficientul de multiplicare 17 şi valoarea de referinţa sectoriala de 291,98 RON).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 304 din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis acţiunea formulată de reclamantul A.;

- a anulat în parte Ordinul colectiv nr. 2536/21.12.2016 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privindu-l pe reclamant, referitor la drepturile salariale stabilite la pct. 18 din Anexa la ordin;

- a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare în favoarea reclamantului, care să cuprindă drepturile salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 23 şi valoarea de referinţă sectorială de 405 majorată cu 10%, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflaţie şi prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 şi până la data plăţii efective;

- a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 550 RON către reclamant.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 304 din 17 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia necompetenţei materiale a instanţei, având în vedere dispoziţiile art. 7 din Anexa VI, capitolul VIII "Reglementări specifice din sistemul justiţiei" la Legea nr. 284/2010.

Recurentul apreciază că nu se aplică dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât în speţă intervin dispoziţiile art. 7 din Anexa VI, capitolul VIII la Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Având în vedere aceste dispoziţii, apreciază că instanţa sesizată, respectiv Curtea de Apel Timişoara nu este competentă să soluţioneze cauza, în speţă fiind competentă Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În opinia recurentului, instanţa de fond în mod greşit, a anulat ordinul atacat, ignorând faptul că acesta era un act administrativ legal, emis în aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale sus menţionate îl constituie dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 284/2010 - Lege - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, Capitolul VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) şi art. 10 alin. (1) din Anexa nr. VI a aceluiaşi act normativ, art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016.

La emiterea actului administrativ atacat s-a avut în vedere Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (11) - (14) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare.

De asemenea, văzând Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 303 din data de 19 ianuarie 2017 privind recalcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, prin Ordinul nr. 332 emis la data de 27 ianuarie 2017 de procurorul general ai Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat ca, începând cu data de 1 octombrie 2016, procurorii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii să beneficieze de drepturile salariale din anexe, trecute în dreptul fiecăruia.

Astfel, apreciază că ordinul atacat este un act administrativ cu caracter individual, legal şi temeinic, emis în aplicarea reglementărilor legale referitoare la salarizarea personalului din cadrul Ministerului Public. Reprezintă un act administrativ emis în vederea executării în concret a legii, subsecvent acesteia. Prin acest ordin s-a organizat executarea şi s-au realizat dispoziţiile legii. Autoritatea publică emitentă nu poate ignora legea, a cărei organizare şi executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.

De asemenea, recurentul a susţinut că prima instanţă a ignorat faptul că acţiunea este neîntemeiată, având în vedere circumstanţele legale în care a fost emis ordinul atacat, în acest sens făcând trimitere la dispoziţiile Legii nr. 284/2010 şi la cele ale Legii nr. 71/2015.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a ignorat faptul că acţiunea este inadmisibilă, pentru faptul că reclamantul nu a contestat, la data emiterii, Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizaţiile majorate ale procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii.

În aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizaţiile majorate ale procurorilor şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii.

Prin Legea nr. 71/2015 din 2 aprilie 2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 6 aprilie 2015, s-au introdus o serie de reglementări.

În acest context legislativ a fost emis Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015 prin care s-a realizat o aliniere a indemnizaţiilor şi care nu a fost contestat de reclamantul din prezenta cauză.

În fine, recurentul a susţinut că este nefondat şi capătul de cerere privind plata dobânzii legale.

În acest sens, recurentul a arătat că dobânda este o sancţiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret şi variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie în primul rând ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă aceasta legătură nu există şi s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Dobânda moratorie nu poate fi prezumată, ea este un sistem de reparaţie ataşat răspunderii contractuale, întrucât ea vizează doar obligaţiile băneşti contractuale in obligatione.

Aşa fiind, pârâtul consideră că, având în vedere că între reclamant şi acesta nu este încheiată nici o convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

Din analiza textelor de lege incidente dobânzii rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenţii, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Articolul 1 se aplică, pe de o parte, întârzierii în executarea oricărei creanţe băneşti (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanţă bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanţei sau motivul pentru care aceasta generează dobândă (dobânda remuneratorie).

Totodată, conform art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101 care prevede:

"Dispoziţiile art. 1.535 şi 1.538 - 1.543 din C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare".

Astfel, după termenul de "dobândă" este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenta unei convenţii încheiate între părţi.

Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii, fără să dovedească un prejudiciu, şi în acest caz condiţia sine qua non o constituie existenţa unui contract.

Pârâtul susţine că, din textele legale citate rezultă, fără putinţă de tăgadă, ca şi condiţie a acordării daunelor interese moratorii (dobânda legală) preexistenta unei convenţii încheiate între părţi. Or, în prezenta cauză nu există nici o convenţie între reclamant şi pârât cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispoziţiile privind dobânda legală nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 20 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 23 ianuarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu titlu prealabil, se constată că intimatul-reclamant a invocat prin întâmpinare excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că, potrivit art. 7 din Legea nr. 284/2010, hotărârea primei instanţe este revocabilă.

Excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-reclamant va fi respinsă ca nefondată. Pe de o parte, Înalta Curte reţine că art. 7 alin. (2) teza finală din capitolul VIII, anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, teza potrivit căreia "Hotărârile pronunţate sunt irevocabile", invocată de intimat, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2012. Pe de altă parte, aceste dispoziţii nu erau aplicabile în cauză, raportat la obiectul cauzei, fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Analizând fondul recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 304 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de control judiciar reţine că în cauză, nu subzistă motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate, criticile aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

În cauză, instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere de anulare în parte a Ordinului colectiv nr. 2536 din 21.12.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind drepturile salariale ale procurorilor, începând cu 1 august 2016, referitor la coeficientul de multiplicare şi valoare de referinţă sectorială şi drepturile salariale aferente stabilite la pct. 18 din anexa la ordin şi obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare obligare a pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la predarea către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a deciziei nr. A5671/28.06.2015 emise de către pârât, modificată în parte prin decizia civilă nr. 524/29.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008 şi a documentaţiei reprezentând dosarul administrativ în baza căruia a fost emisă decizia ministerului.

Curtea de Apel Timişoara a anulat ordinul în parte şi a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare în favoarea reclamantului, care să cuprindă drepturile salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 23 şi valoarea de referinţă sectorială de 405 majorată cu 10%, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflaţie şi prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 şi până la data plăţii efective, opinie împărtăşită de Înalta Curte.

Motivul de nelegalitate referitor la necompetenţa teritorială a instanţei de fond este nefondat.

Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul s-a rezumat la a relua argumentele expuse în fond în susţinerea excepţiei, fără a formula critici concrete cu privire la considerentele pentru care instanţa de fond a respins excepţia,

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată - anularea Ordinului de salarizare nr. 2536/2016, în mod corect instanţa de fond a reţinut că procedura de contestare este cea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din anexa VI, cap. VIII la Legea nr. 284/2010, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Timişoara că este competentă să soluţioneze cauza.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului cu privire la soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cenzurarea refuzului autorităţii pârâte de soluţionare a cererii formulate de reclamant la data de 10.05.2017, prin care acesta a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015 şi majorată cu 10% în temeiul Legii nr. 293/2015, situaţie în care nu era necesară contestarea în prealabil a Ordinului nr. 1704/30.07.2017, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi în cazul motivelor de recurs vizând soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurentul s-a limitat la a reitera apărările expuse în faţa instanţei de fond. Recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate concrete, în raport de considerentele primei instanţe, deşi recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, ci, potrivit art. 483 C. proc. civ., alin. (3) C. proc. civ., este menit să examineze conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, în lipsa unor critici efective ale pârâtului cu privire la aspectele invocate anterior, simpla concluzie succintă a nemulţumirii pârâtului nu este suficientă pentru atingerea scopului declarării căii de atac.

Înalta Curte constată că prima instanţă a prezentat detaliat motivele pentru care a apreciat că se impune stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflaţie şi prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 şi până la data plăţii efective, având în vedere, în esenţă, prevederile Legii nr. 71/2015, astfel cum a fost completată şi modificată, precum şi considerentele Deciziei nr. 23/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod corect că apărarea pârâtului referitoare la legalitatea Ordinului nr. 2536/21.12.2016 este nefondată, întrucât dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, modificate prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, nu au fost respectate.

Argumentele recurentului nesocotesc considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Ca atare, este nefondat şi argumentul pârâtului, privitor la un pretins caracter retroactiv al solicitării de stabilire a drepturilor salariale de la data de 09.04.2015.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reţine că soluţia de anulare parţială a Ordinului nr. 236/21.12.2016 are drept consecinţă recunoaşterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamant, începând cu data de 09.04.2015,până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflaţie şi prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 şi până la data plăţii efective, ceea ce se reflectă în obligaţia pârâtului de a achita reclamantului diferenţele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii şi cele stabilite prin ordinul contestat, precum şi de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamant prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin lipsirea acestuia de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamantului cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu a respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamantului în cuantumul prevăzut de lege.

Totodată, se va avea în vedere şi că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

Respinge recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 304 din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2020.