Guaranty Fund’s 450,000 RON cap applies per subrogated CASCO claim, not per creditor, under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A., Bucureşti a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, contestaţie împotriva Deciziei nr. 3689/31.01.2017 emisă de pârât, solicitând: admiterea cererii, anularea Deciziei contestate şi, pe fond, admiterea cererii de plată formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de asigurare B. S.A., şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul CASCO şi penalităţi de întârziere; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3238/2017 din 20 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins acţiunea reclamantei A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei civile recurate şi, rejudecând cauza, anularea Deciziei nr. 3689/31.01.2017, de respingere a cererii de plată nr. x/30.05.2016 cu privire la suma de 650 RON, cu consecinţa obligării intimatului F.G.A.: în principal, la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv, la plata sumei de 650 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitate de A. pentru persoana păgubită C., iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 650 RON, aferentă cererii de plată nr. x/30.05.2016; cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, şi a încălcat prevederile art. 1593-1597, art. 2210 C. civ.

În esenţă, reclamanta a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON se aplică pe întreg portofoliul de creanţe al asigurătorului CASCO, iar nu pe fiecare creanţă de asigurare în parte. A apreciat reclamanta că prima instanţă a interpretat în mod eronat efectele produse de instituţia subrogaţiei, prevăzute de art. art. 1593-1597 şi 2210 C. civ., întrucât A. nu poate fi privită ca un unic creditor de asigurare, ci acţionează din poziţia fiecărui asigurat în drepturile căruia s-a subrogat, reprezentând în relaţia cu Fondul tot atâţia creditori de asigurări care au fost despăgubiţi de reclamantă. Conform regulilor subrogaţiei, A. beneficiază de toate garanţiile şi accesoriile creanţelor creditorilor plătiţi.

Această situaţie este confirmată, în opinia recurentei, de împrejurarea că, în procedura administrativă, Fondul analizează fiecare cerere de plată în parte, raportat la fiecare dosar de daună şi la fiecare contract de asigurare. O altă interpretare ar conduce la aplicarea unui tratament discriminatoriu între persoanele care s-au adresat direct Fondului şi au fost despăgubite în limita a 450.000 RON fiecare şi reclamanta care s-a subrogat în drepturile mai multor asiguraţi, dar care nu beneficiază decât de despăgubiri în sumă globală de 450.000 RON.

Prin urmare, a concluzionat reclamanta, plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., aceasta neputând fi considerată un singur creditor de asigurare, a cărui despăgubire este limitată la suma de 450.000 RON, indiferent câte creanţe de asigurări deţine. O altfel de aplicare a textului de lege ar afecta scopul pentru care a fost înfiinţat Fondul, respectiv acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul în insolvenţă.

În privinţa înscrierii A. la masa credală a asigurătorului falit B., a arătat recurenta că lichidatorul judiciar a efectuat propria evaluare a îndeplinirii condiţiilor de asigurare, pentru a fi atrasă răspunderea asigurătorului RCA, prin verificarea fiecărui dosar de daună, stabilind că drepturile şi obligaţiile A. sunt preluate de la persoanele păgubite în temeiul subrogării.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin neînlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, reclamanta fiind privată de proprietatea sa asupra dreptului de creanţă izvorât din subrogaţia legală. Totodată, prin aplicarea acestor prevederi legale, se creează o discriminare între asigurătorii CASCO şi ceilalţi creditori de asigurare, care deţin creanţe singulare, plafonarea despăgubirii fiind nejustificată şi neproporţională cu situaţia care a generat-o.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate, ca temeinică şi legală.

A susţinut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond şi recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil şi s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliţei de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societăţile B. şi A., fără participarea Fondului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ., intimatul-pârât a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestor texte de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond, valorificate în cuprinsul sentinţei recurate, cu privire la aplicarea plafonului maxim de despăgubire per creditor de asigurare şi cu privire la scopul constituirii Fondului, subliniind că acesta nu preia funcţiile şi obligaţiile asigurătorului falit din contractul de asigurare, obligaţia legală de garantare ce incumbă Fondului nefiind aceeaşi cu obligaţia asigurătorului de despăgubire a asiguraţilor.

Totodată, intimatul-pârât a expus argumente privitoare la efectele subrogaţiei legale a reclamantei în drepturile persoanelor despăgubite, arătând că aceasta are calitatea de unic creditor de asigurări, urmând a fi despăgubită în limita plafonului de 450.000 RON, iar pentru restul creanţei are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului B.. În tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B., întocmit în procedura falimentului, recurenta-reclamantă este înscrisă ca unic creditor, cu o creanţă în sumă de 450.000, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume. Din moment ce recurenta-reclamantă este considerată un unic creditor de asigurare în procedura falimentului, chiar dacă deţine mai multe creanţe, atunci şi în procedura administrativă desfăşurată în faţa FGA să fie considerată tot un unic creditor de asigurare.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantei referitoare la privarea sa de proprietatea asupra creanţei pretinse, intimatul-pârât a considerat a fi corecte considerentele sentinţei atacate. Creanţa pe care reclamanta susţine că o deţine împotriva FGA este una condiţională, naşterea ei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. x. Cum cererea de plată a fost respinsă, nu se poate susţine că aceasta are dreptul la un "bun".

Totodată, având în vedere reperele jurisprudenţiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege şi are un scop legitim, o natură obiectivă şi un caracter proporţional, în raport de mecanismul de garantare a creanţelor de asigurări. În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter raţional faţă de resursele limitate ale Fondului şi de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerinţele de interes general referitoare la protecţia pieţei asigurărilor şi protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment.

Intimatul-pârât a susţinut a fi neîntemeiate şi criticile reclamantei referitoare la obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, invocând în apărare dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată iniţial pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 20 martie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta S.C. A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 3689/31.01.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care pârâtul a refuzat plata sumei de 650 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/30.05.2016.

La soluţionarea cererii societăţii reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a argumentelor privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 2, art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, a art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de recurenta-reclamantă, nelegalitatea deciziei prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 650 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare), este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat găsindu-se a fi întemeiate şi fiind confirmate de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite acţiunea şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată a reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, Înalta Curte reţine că pretinsa privare de proprietate nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (şi menţinute de prima instanţă), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că şi argumentele prezentate în susţinerea criticilor vizând aplicarea unui tratament discriminatoriu sunt subsumate susţinerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Or, cum această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susţinute de reclamantă, determinând casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, invocat de recurenta- reclamantă A. S.A., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind greşită şi nelegală.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa în tot sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va obliga pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x din 30.05.2016.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot sentinţa recurată, şi, rejudecând: va admite acţiunea şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea pe fond a cererii de plată a reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3238/2017 din 20 septembrie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată, şi, rejudecând: Admite acţiunea şi obligă pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la soluţionarea pe fond a cererii de plată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.