Religious property retrocession barred by pre-1945 acquisition date under Emergency Order 94/2000 reference period

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul CONSISTORIUL SUPERIOR AL BISERICII EVANGHELICE C.A. DIN ROMÂNIA a chemat în judecată pe pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 4875/10.12.2015, emisă de pârât, şi soluţionarea cererii de restituire conform legii.

La data de 04 aprilie 2016, reclamantul a formulat precizare de acţiune, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanţelor, respectiv, Direcţia Finanţelor Publice Judeţene Sibiu şi Municipiul Mediaş, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea Deciziei nr. 4875/10.12.2015 emisă de Guvernul României Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi soluţionarea cererii de restituire conform legii.

Pârâţii Statul Român- prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi, respectiv, Municipiul Mediaş, au formulat întâmpinare la acţiunea formulată şi precizată de reclamant, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 79/2017 din 31 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul Municipiul Mediaş şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Mediaş, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinţei atacate şi admiterea acţiunii.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a relevat scurt istoric al cauzei şi a criticat hotărârea instanţei de fond, întrucât, cuprinde motive contradictorii şi ca fiind dată cu interpretarea greşită a textelor de lege aplicabile în cauză, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Prin sentinţa atacată, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtilor Statul Român şi Municipiul Mediaş, în mod nelegal.

Astfel, susţine recurentul- reclamant, potrivit art. 36 din C. proc. civ., referitor la calitatea procesuală, aceasta rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios.

Or, Statul Român este proprietarul imobilului la care se referă actul administrativ atacat în contencios, iar Municipiul Mediaş administratorul imobilului. Decizia atacată în contencios a fost comunicată de A.N.R.P. Primăriei Mediaş, potrivit art. 3 din decizia 4875/10.12.2015.

Retrocedarea imobilului, se mai arată, în urma admiterii acţiunii, ar avea efecte în patrimoniul Statului, cu consecinţa predării imobilului către recurentul- reclamant şi este firesc ca în aceste condiţii, Statul Român şi respectiv Primăria Muncipiului să aibă calitate procesuală în prezenta cauză.

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că, chiar neîntabulată, sentinţa nr. 31/1947 a Tribunalului Tarnava Mare prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei preluării si implicit a momentului preluării. Această sentinţă se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind opozabilă părţilor faţă de care a fost pronunţată, adică, faţă de Statul Român, iar nulitatea încheierii constatată prin sentinţa menţionată având efect retroactiv, a avut ca urmare înlăturarea efectelor preluării imobilului de către Statul Român.

În ce priveşte considerentele sentinţei, prin care instanţa reţine Convenţia din 1942 încheiată între Biserica Evanghelică şi A. care nu identifică imobile ce ar fi predate sau transferate nici nu a fost înscrisă în cartea funciară, dar, totuşi instanţa reţine că transferul de proprietate ar fi avut loc în lipsa identificării imobilului şi a intabularii dreptului de proprietate al A., recurentul-reclamant apreciază că acest argument contravine opiniei din primul alineat din pagina 9 a sentinţei, unde se foloseşte tocmai argumentul contrar.

Nu a susţinut, arată acesta, nulitatea Convenţiei, ci faptul că aceasta nu şi-a produs efectele, cu atât mai mult cu cât a fost încheiată în condiţiile şi contextul războiului mondial.

În fine, recurentul- reclamant susţine că, pronunţând soluţia potrivit căreia preluarea s-ar fi realizat la data înscrierii dreptului de proprietate a Statului în cartea funciară şi reţinând lipsa de relevanţă a sentinţei nr. 31/1947 a Tribunalului Tarnava Mare, instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material, atât a prevederilor C. civ. referitoare la dobândirea dreptului de proprietate, cât şi a prevederilor art. 1 punct 1 din H.G.R. nr. 1094/2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinări în recurs, prin care, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 23 mai 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată iniţial pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 20 martie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Fiind luată în examinare cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., invocată din oficiu, pentru neîndeplinirea cerinţei motivării căii de atac, deoarece nerespectarea acestei condiţii imperative atrage sancţiunea nulităţii şi exclude cercetarea oricăror alte aspecte, Înalta Curte urmează să o admită, şi să constate nulitatea motivului de recurs, având în vedere următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate invocate, expres şi limitativ reglementate. În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs, ceea ce, în speţă, nu se poate reţine. Recurentul-reclamant nu a adus critici punctuale, prin care să demonstreze în mod concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., invocat, şi prin raportare la prevederile legale reţinute de instanţă în motivarea soluţiei.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancţiunea nulităţii recursului.

În concluzie, cum recurentul nu a adus critici şi nu a formulat, în concret, argumente în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea acestui motiv de recurs, subsecvent admiterii excepţiei cu acest obiect, invocată din oficiu.

Analizând, în rest, recursul formulat, prin prisma celui de-al doilea motiv de casare invocat prin recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, cu referire la motivul de recurs privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Mediaş, Înalta Curte constată că această excepţie a fost soluţionată în mod corect.

Potrivit prevederilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Rezultă că are calitate procesuală pasivă cel care este titularul obligaţiei civile corespunzătoare dreptului subiectiv invocat de reclamant, fiind subiect pasiv în cadrul raportului juridic litigios.

În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul dedus judecăţii.

Or, în cauză, pretenţia concretă a părţii reclamante, aşa cum rezultă din acţiunea introductivă de primă instanţă, este de anulare a Deciziei nr. 4875/10.12.2015, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, şi soluţionarea cererii de restituire, conform legii.

Aşa fiind, cu respectarea acestor prevederi legale, instanţa de fond a statuat că, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă o are autoritatea emitentă a actului contestat, respectiv, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, şi nu pârâţii Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Mediaş, cum greşit susţine recurentul, întrucât nu s-au formulat cereri care să vizeze competenţa administrativă a acestor pârâţi.

Este adevărat că, potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial. Din modul de redactare a părţii finale a textului de lege rezultă că, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa trebuie să verifice exclusiv dacă părţile împotriva cărora reclamantul a formulat acţiunea au vocaţia de a fi titularele obligaţiilor corelative dreptului pretins de reclamant, ceea ce nu presupune stabilirea, în concret, a temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Altfel spus, trebuie avut în vedere raportul litigios, astfel cum a fost imaginat de reclamant, indiferent dacă are la bază un drept subiectiv real, sau nu.

Instanţa de recurs apreciază, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, conform cărora, Statul Român este proprietarul imobilului la care se referă actul administrativ atacat în contencios, şi Municipiul Mediaş - administratorul imobilului, iar retrocedarea imobilului în urma admiterii acţiunii ar avea efecte în patrimoniul statului, cu consecinţa predării imobilului către recurent, că, în ipoteza particulară a cauzei deduse judecăţii, această legitimare procesuală pasivă a Statului şi Municipiului Mediaş nu decurge, în mod arbitrar, cum pretinde recurentul, din presupuse efecte ale admiterii acţiunii sale, ci se întemeiază pe dispoziţiile legii, relative la cel faţă de care se poate realiza interesul dedus judecăţii.

Cu respectarea acestor prevederi legale, în mod corect, prin hotărârea atacată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Mediaş, aceste părţi neavând atribuţii în ceea ce priveşte pretenţia concretă dedusă judecăţii.

Cât priveşte celelalte critici formulate în recurs, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate.

Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în municipiul Mediaş, înscris în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, judeţul Sibiu, nr. top. x, 1274/1, 1291 şi 1292.

Prin Decizia nr. 4875/10.12.2015, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003 formulată cu privire la imobilul din municipiul Mediaş, înscris în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, judeţul Sibiu, nr. top. x, 1272, 1273, 1274/1, 1291 şi 1292.

În motivarea deciziei, emitenta a reţinut, în esenţă, că imobilul a fost preluat în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv, în afara perioadei 06.03.1945- 22.12.1989, constatând că imobilul a fost preluat de Statul Român în data de 17 ianuarie 1945.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, respinsă, ca nefondată prin sentinţa recurată în cauză, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a solicitat anularea Deciziei nr. 4875/10.12.2015 şi soluţionarea cererii de restituire, conform legii.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, care priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat. Raportat la situaţia de fapt, rezultată din probele administrate, instanţa a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamant.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că imobilul identificat cu nr. top. x, 1272, 1273, 1274/1, 1291 şi 1292, situat în municipiul Mediaş, înscris în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, judeţul Sibiu, a fost expropriat de către statul român în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, potrivit încheierii nr. 55 din data de 17 ianuarie 1945. A constatat că temeiul in baza căruia imobilul a fost expropriat de către statul român a fost Decretul-lege nr. 485 din data de 07.10.1944 şi a apreciat că importantă sub aspectul aplicării legii este data la care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, 17.01.1945, şi nu actul normativ in baza căruia a avut loc exproprierea.

Susţinerile recurentului- reclamant privind faptul că instanţa de fond, deşi a apreciat că temeiul în baza căruia a fost expropriat imobilul în cauză a fost Decretul-lege nr. 485/17.10.1944, a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi pe cele ale pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din ordonanţă, sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.(...)".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziţii, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Aşadar, legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume, a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În condiţiile în care imobilul identificat cu nr. top. x, 1272, 1273, 1274, 1274/1, 1291 şi 1292 a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/17.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea de întabulare nr. 55 din 17 ianuarie 1945, menţionată în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, foaia B de proprietate, poziţia 26, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod legal a constatat instanţa de fond că importantă sub aspectul aplicării legii este data la care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, 17.01.1945, data încheierii de transcriere în cartea funciară, şi nu actul normativ în baza căruia a avut loc preluarea.

Totodată, reiese că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă:6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, în condiţiile în care imobilul în cauză a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului - Lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea de întabulare nr. 55 din data de 17 ianuarie 1945, menţionată în cartea funciară nr. x a localităţii Mediaş, foaia B de proprietate, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 06.03.1945-22.12.1989, în mod corect s-a constatat că cererea părţii nu se încadrează în ipoteza legală, fiind în afara perioadei de referinţă cuprinse în ordonanţă.

Astfel, se reţine că atât actul normativ aplicabil pentru preluarea bunului imobil revendicat (Decretul - Lege nr. 485/1944), cât şi cel administrativ prin care a fost pusă în executare această măsură (procesul-verbal emis de Primăria Mediaş), respectiv operaţiunea de carte funciară referitoare la întabularea dreptului de proprietate al statului român (încheierea de întabulare nr. 55/27.01.1945) au fost emise înainte de 6 martie 1945, aşadar, actele de preluare au fost realizate în anul 1944.

Astfel, imobilul a cărui retrocedare se cere în speţă nu poate face obiectul acestui act normativ, întrucât, a devenit de drept proprietatea statului român, iar, câtă vreme Convenţia generală din 11.08.1942 nu a fost anulată, Statul a devenit proprietar prin efectul legii, şi în mod corect s-a constatat de către instanţa de fond că cererea părţii nu se încadrează în ipoteza legală, fiind în afara perioadei de referinţă cuprinsă în Ordonanţă.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant şi în ce priveşte faptul că importantă pentru determinarea caracterul abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară, că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării la stat a imobilului, întrucât se referă la desfiinţarea A. şi preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, fiind necesare existenţa unui act translativ de proprietate a imobilului între proprietarul imobilului şi A. şi înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, fiind în vigoare prevederile Decretului nr. 115/1938, Convenţia generală încheiată între A. şi Biserica Regnicolara Evanghelică CA. din România având rolul unui acord general între părţi, şi nu a unui act translativ de proprietate.

La data de 11 august 1942, între A. din România şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A. din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. din România toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul- lege nr. 485/7.10.1994 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A. din România, "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Or, în speţă, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, preluarea de către statul român a imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, potrivit încheierii nr. 55 din 17 ianuarie 1945, prin care s-a transcris în favoarea statului român, în baza adresei Administraţiei Regionale Sibiu nr. 1850 din 3 ianuarie, conform art. 1 din Legea nr. 485 din 7 octombrie 1944, dreptul de proprietate în favoarea statului român, astfel cum rezultă din C.F. nr. x a localităţii Mediaş, foaia B de proprietate, poziţia 2, şi din C.F. nr. x a localităţii Cisnădie, poziţia 1.

Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 55 din data de 17 ianuarie 1945, prin care s-a transcris dreptul de proprietate în favoarea statului român în C.F. nr. x a localităţii Mediaş, foaia B de proprietate, poziţia 2, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945- 22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, şi anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 485/1944 au fost preluate de către stat şi bunurile Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, deşi aceasta era o persoană juridică distinctă de A.. Potrivii art. III, pct. 7 din Convenţia Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare de Confesiune augustană faţă de A. din România, predarea averii Bisericii către A. urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanţilor comunităţii bisericeşti pentru averea comunităţilor locale şi a declaraţiilor de accept din partea Grupului etnic, documente care nu au fost realizate niciodată.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că imobilul nu a fost niciodată proprietatea A. şi, prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 485/1944 şi al Legii nr. 1022/1945, iar Biserica Evanghelică C.A. nu a transferat niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului, către A.. Mai mult, dobândirea proprietăţii era condiţionată de întabulare, care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entităţi juridice.

Înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, o atare omisiune echivalând cu absenţa dreptului.

Astfel fiind, în mod corect s-a reţinut că transmiterea efectivă a dreptului de proprietate, sub aspect convenţional, era condiţionată de o serie de proceduri de identificare, inventariere şi aprobare în forurile ierarhice superioare ale bisericii, proceduri care nu au fost realizate niciodată, A. mulţumindu-se să preia folosinţa faptică a bunurilor imobile, precum şi valorile mobile ale bisericii.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului, în sensul că are relevanţă faptul că încheierea de întabulare a fost anulată prin sentinţa nr. 31/1947 a Tribunalului Târnava Mare, pentru că nu s-a dovedit caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii judecătoreşti invocate şi aceasta nu a fost pusă niciodată în executare prin rectificarea înscrierii din cartea funciară, cu respectarea normelor în vigoare la acel moment.

Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului-reclamant întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, în rest, recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., excepţie invocată din oficiu.

Constată nulitatea acestui motiv de recurs.

Respinge, în rest, recursul declarat de recurentul-reclamant CONSISTORIUL SUPERIOR AL BISERICII EVANGHELICE C.A. DIN ROMÂNIA împotriva sentinţei nr. 79/2017 din 31 martie 2017, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.