Administrative challenge to road classification decree dismissed as time-barred for failure to meet pre-litigation complaint deadline

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL TRANSPORTURILOR şi COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI SI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea parţială a H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării in categorii funcţionale a drumurilor publice si a drumurilor de utilitate privata deschise circulaţiei publice, respective, a poziţiei 209 din Anexa nr. 1, astfel cum aceasta a fost înlocuita prin adoptarea H.G. nr. 782/10.09.2014 de către Guvernul României, iar in subsidiar, modificarea acesteia, în sensul încadrării segmentului de drum respectiv in categoria DN; anularea adresei nr. x/18.11.2015 emisa de C.N.A.D.N.R. S.A. in numele si pe seama Guvernului României, ce constituie răspuns la plângerea sa prealabilă.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 787 din 07 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea parţială a H.G. nr. 540/2000, poziţia 209 din Anexa 1, astfel cum aceasta a fost înlocuită prin H.G. nr. 782/10.09.2014 şi capătul de cerere având ca obiect modificarea acesteia în sensul încadrării segmentului de drum respectiv în categoria DN, şi a respins capătul de cerere având ca obiect anularea parţială a H.G. nr. 540/2000, poziţia 209 din Anexa 1, astfel cum aceasta a fost înlocuită prin H.G. nr. 782/10.09.2014 şi capătul de cerere având ca obiect modificarea acesteia în sensul încadrării segmentului de drum respectiv în categoria DN, ca prescrise; a respins în rest acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe fondul cererii privind anularea adresei nr. x/18.11.2015, cu menţinerea soluţiilor pe excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor şi cea a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a relevat, foarte pe larg, situaţia în fapt în cauză şi a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

În mod nelegal instanţa de fond a calificat natura H.G. nr. 540/2000 ca fiind de act administrativ individual, iar nu unul normativ. Atât H.G. nr. 540/2000, cât şi H.G. nr. 782/10.09.2014 reprezintă acte normative, astfel cum rezultă chiar şi din Nota de fundamentare a adoptării actului atacat, în care se prevede în mod expres natura de act normativ a Hotărârii de Guvern pentru modificarea şi înlocuirea Anexei nr. 1 la H.G. nr. 540/2000.

Recurentul-reclamant susţine că H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată deschise circulaţiei publice, astfel cum a fost înlocuită prin adoptarea H.G. nr. 782/10.09.2014, este act normativ, din moment ce conţine reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr nedeterminat de subiecţi, care nu sunt individualizaţi în cuprinsul acestuia şi cărora nu le-a fost comunicat acest act normativ, astfel cum se procedează în cazul actelor administrative individuale. Astfel, încadrarea într-o anumită categorie funcţională a unei porţiuni de drum creează efecte juridice diverse, opozabile tuturor persoanelor care utilizează în orice mod respectiva porţiune, şi nu numai proprietarilor terenurilor adiacente.

Mai mult, susţine recurentul, chiar şi în situaţia în care s-ar reţine natura de act administrativ individual a H.G. nr. 540/2000, data de la care se calculează termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, prin care a solicitat anularea pct. 209 din Anexa 1 la H.G. nr. 540/2000, şi având în vedere că adresa nr. x, prin care i s-a răspuns la plângerea prealabilă, i-a fost comunicată la data de 25.11.2015, formularea acţiunii la 24.05.2016 s-a realizat cu respectarea termenului.

În ceea ce priveşte adresa nr. x/26.05.2015, la care s-a raportat analiza instanţei de fond, recurentul-reclamant arată că aceasta reprezintă răspuns la solicitarea sa de emitere a avizului D.R.D.P. Bucureşti în vederea obţinerii autorizaţiei de construire a obiectivului "Pensiune restaurant P+1E, anexe şi amenajare acces DN 5", cerere ce nu face obiectul acestui dosar. Aşadar, susţine recurentul, termenul de prescripţie de 6 luni nu putea fi calculat prin raportare la data comunicării unei adrese ce nu reprezintă răspuns la plângerea sa prealabilă, prin care a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 540/2000.

În acelaşi timp, contrar opiniei instanţei, apreciază că, în speţă, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, simpla menţionare a Anexei 1 la H.G. nr. 540/2000 în cuprinsul adresei nr. x/26.05.2015 neputând echivala cu comunicarea actului administrativ.

Astfel că, mergând pe ipoteza calificării actului administrativ dată de către instanţă, în cazul de faţă ar fi oricum aplicabile prevederile alin. (3) al art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul arată că nu i-a fost comunicat actul administrativ atacat, ci a aflat de existenţa acestuia prin adresa nr. x/26.05.2015, comunicată la data de 28.05.2015, motiv pentru care, prin raportare la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, avea la dispoziţie un termen de 6 luni pentru formularea plângerii prealabile. Plângerea prealabilă a fost formulată în termenul de 6 luni, respectiv, la data de 22.10.2015 (adresa nr. x); răspunsul la plângere este reprezentat de adresa nr. x/18.11.2015 comunicată la data de 25.11.2015, iar acţiunea a fost introdusă în termen de 6 luni de la această ultimă dată.

Pentru toate aceste considerente, chiar admiţând că H.G. nr. 540/2000 ar avea caracter de act administrativ individual, arată recurentul-reclamant că a formulat plângerea prealabilă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, de la data luării la cunoştinţă de existenţa acesteia, şi a introdus şi acţiunea în instanţă înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Întrucât petitul al doilea al acţiunii, ce priveşte anularea adresei nr. x/18.11.2015 emisă de C.N.A.D.N.R. (în prezent, C.N.A.I.R.) nu poate fi analizat de sine stătător, solicită ca soluţia ce se va pronunţa în prezenta cauză să se răsfrângă şi asupra acestuia în mod corespunzător.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul- pârât GUVERNUL ROMÂNIEI a formulat întâmpinare în recurs, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, întrucât motivele invocate de această cale nu se încadrează în ipotezele enumerate de art. 488 C. proc. civ., iar în situaţia în care se va aprecia că cererea de recurs este admisibilă, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul- pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR a formulat la rândul său întâmpinare, prin care a solicitat scoaterea lui din cauză, având în vedere că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, şi, de asemenea, intimata- pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă, C.N.A.D.N.R. S.A.), prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată iniţial pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 20 martie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept în care poate fi încadrat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinările formulate de intimaţii-pârâţi, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.., în realitate, criticile formulate de acesta se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a precizat şi la termenul de judecată din 10 iulie 2020, neexistând un pct. 9 al art. 488 alin. (1) din actuala reglementare a C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, subsumat, aşadar, acestui motiv de recurs, recurentul- reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că ar fi intervenit prescripţia formulării plângerii prealabile, prin raportare la prevederile art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Examinând hotărârea atacată, se constată că instanţa de fond a apreciat că a intervenit prescripţia dreptului reclamantului de a formula plângere prealabilă faţă de prevederile art. 7 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, deoarece termenul de formulare a plângerii curge pentru terţi de la data luării la cunoştinţă, acest moment fiind acela al afişării la loc vizibil a panoului de identificare a investiţiei, în cuprinsul căreia este menţionat actul administrativ a cărui anulare se solicită.

Obiectul cererii în anulare de faţă pe calea contenciosului administrativ îl constituie un act administrativ individual materializat în H.G. nr. 540/2000, privind aprobarea încadrării în categorii funcţionale a drumurilor publice şi a drumurilor de utilitate privată, respectiv, a poziţiei 209 din Anexa nr. 1, astfel cum aceasta a fost înlocuită prin adoptarea H.G. nr. 782/10.09.2014, precum şi anularea adresei nr. x/18.11.2015 emisă de C.N.A.D.N.R. S.A., în numele şi pe seama Guvernului României, ce constituie răspuns la plângerea prealabilă a recurentului.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modif., cu denumirea marginală "Procedura prealabilă": (1)Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Este cunoscut că revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau organul ierarhic superior desfiinţează acel act, ştiut fiind că, atunci când revocarea este pronunţată de organul emitent ea mai este numită şi retractare.

Revocarea reprezintă un caz particular al nulităţii, dar, în acelaşi timp, şi o regulă, un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative, ce rezultă din art. 21 şi art. 52 din Constituţie, cât şi din dispozitiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin această procedură prealabilă, legiuitorul a fundamentat dreptul administraţiei de a reveni asupra actului emis. Principiul revocabilităţii actelor administrative apare ca un efect firesc al trăsăturilor administraţiei publice, al raţiunii însăşi de a fi a actelor administrative, în condiţiile în care structura organizaţională a administraţiei publice se bazează pe anumite reguli, între care şi subordonarea ierarhic administrativă şi, astfel, revocarea actelor administrative apare ca fiind o regulă, un principiu al structurii funcţionale a administraţiei publice.

Spre deosebire de actele administrative normative care sunt întotdeauna şi oricând revocabile, actele administrative individuale sunt, în principiu, revocabile, cu mai multe categorii de excepţii, printre care se regăsesc şi actele administrative care au intrat în circuitul civil şi care au produs efecte juridice, situaţie care se regăseşte în speţă, întrucât actul administrativ contestat a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice.

Instituirea unui termen de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă şi în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiţie imperativă şi de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii etc.

Alin. (2) al textului instituie o derogare, arătând că, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.

În temeiul art. 11 alin. (5), din aceeaşi lege, termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.

În raport cu dispoziţiile legale menţionate, termenele curg, pentru persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia.

Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a actului administrativ contestat în speţă, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar, ulterior, pentru sesizarea instanţei, însă, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, reclamantul a luat la cunoştinţă de pct. 209 din Anexa 1 la H.G. nr. 782/2014 (referitor la încadrarea segmentului de drum în DN) la data de 28.05.2015, odată cu comunicarea Adresei nr. x din 26.05.2015.

Prin această adresă i s-a respins cererea de amenajare acces DN5, iar referatul CNADNR s-a referit la această Anexă, 1 pct. 209, rezultând, astfel, cu evidenţă, momentul luării la cunoştinţă a conţinutului acesteia de către recurentul-reclamant.

Din această perspectivă, nu se poate considera ca dată de la care curge termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - 25.11.2015, cum eronat pretinde recurentul-reclamant în recurs, câtă vreme, a cunoscut conţinutul actului administrativ contestat la o dată anterioară celei invocate de acesta.

Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanţei, cu înlăturarea ipotezei art. 11 din Legea nr. 554/2004, s-ar ajunge ca pasivitatea recurentului- reclamant în contestarea unui act pe care, totuşi, îl cunoaşte, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voinţa acestuia, ceea ce, faţă de argumentele sus- arătate nu poate fi primit.

De altfel, o primă critică formulată de recurentul-reclamant în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la natura juridică a H.G. nr. 540/2020, în mod nelegal calificat de instanţa de fond ca fiind de act administrativ individual, iar nu unul normativ, din punctul său de vedere, atât acest act, cât şi H.G. nr. 782/10.09.2014, reprezentând acte normative, astfel cum rezultă, arată recurentul, chiar şi din Nota de fundamentare a adoptării actului atacat.

Înalta Curte apreciază că este întemeiată această primă critică formulată de recurentul-reclamant.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit a fi actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Pentru a stabili caracterul actului împotriva căruia recurentul-reclamant a solicitat nulitatea, Înalta Curte va porni de la aspectele teoretice care diferenţiază actul administrativ individual de cel normativ.

Astfel, este de principiu că în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte normative şi acte individuale.

Actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte.

Încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate se realizează, prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre categoriile în discuţie (acte normative şi acte individuale). Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce, indiferent de conţinutul concret al acelui act.

Or, actele administrative în speţă- H.G. nr. 540/2020 şi H.G. nr. 782/10.09.2014, au caracterul unui act individual, din moment ce conţin reguli specifice, de aplicabilitate concretă, iar destinatarii acestora sunt subiecţi determinaţi, mai ales în condiţiile în care conţin reguli prin care este stabilit cadrul legal şi traseul anumitor drumuri şi categorii de drumuri publice.

Aşadar, pentru a avea caracter normativ, aşa cum greşit susţine recurentul-reclamant cu privire la actele contestate în cauză, actul administrativ în discuţie trebuie să se adreseze tuturor subiecţilor de drept, erga omnes, fără ca aceştia să poată fi identificaţi sau identificabili, ori nu doar acelora care intră sub incidenţa sa, aşa cum este cazul de faţă.

Este cert că cele două Hotărâri de Guvern, prin care se individualizează categorii de drumuri publice şi drumuri de utilitate privată, deschise circulaţiei publice, cu identificarea traseului fiecărui drum, se adresează doar anumitor subiecţi, aceştia fiind şi determinaţi, şi identificabili.

În fine, cât priveşte critica formulată sub raportul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Chiar dacă art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că termenul de un an curge de la data luării la cunoştinţă, fără alte precizări, interpretarea textului nu poate fi realizată decât prin coroborarea acestuia cu prevederea cuprinsă la art. 7 alin. (1), în sensul că termenul curge de la data luării comunicării actului.

Procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ ca o cale ce poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obţine rezolvarea diferendului prin recunoaşterea dreptului sau interesului legitim vătămat mai rapid, fără mijlocirea instanţei.

Legea nr. 554/2004 instituie în art. 7 alin. (1), o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, exercitată sub forma recursului graţios sau ierarhic, care constă în aceea că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Din interpretarea dispoziţiilor legale, rezultă că sesizarea autorităţii publice emitente sau a autorităţii ierarhic superioare este o etapă prealabilă obligatorie sesizării instanţei de contencios, reprezentând o cerinţă pentru sesizarea instanţei, care se adaugă celorlalte condiţii de exercitare a acţiunii, fiind o condiţie specială.

Procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, ca un fine de neprimire a acţiunii, a cărei neîndeplinire este sancţionată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă, conform art. 193 alin. (1) C. proc. civ.

Legea prevede, aşadar, un termen de 30 de zile în care persoana care se consideră vătămată poate formula plângere prealabilă. Acest termen de 30 de zile începe să curgă de la date diferite după cum suntem în situaţia în care actul administrativ este adresat celui care se consideră vătămat sau unui terţ care se consideră vătămat.

Textul art. 7 alin. (1) stabileşte în mod neechivoc că termenul de formulare a plângerii prealabile în cazul în care se solicită anularea unui act administrativ curge de la data comunicării, pe orice cale, a actului.

În cazul în care actul administrativ este adresat celui care se consideră vătămat, termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile începe să curgă de la data comunicării actului vătămător.

Consecinţa aplicării dispoziţiilor legale citate constă în aceea că nedepunerea plângerii prealabile în cele 30 de zile justifică admiterea excepţiei tardivităţii plângerii prealabile.

În ce priveşte plângerea prealabilă formulată de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că acesta este cel căruia i se adresează actul administrativ atacat. Prin urmare termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile începe să curgă din momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa lui.

Examinând dosarul de fond şi cronologia demersurilor realizate de către recurent, şi cum corect s-a reţinut că acesta a luat la cunoştinţă de H.G. nr. 540/2000 anterior datei de 21 octombrie 2015, în această situaţie, formularea unei plângeri prealabile abia la această dată, după împlinirea termenului de 30 zile, prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu deschide recurentului-reclamant calea unui nou termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, invocat de recurentul- reclamant A., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, fiind corectă şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 787 din 07 martie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.