Judicial assistant salary claims: Ministry of Justice lacks passive procedural standing for direct payment of wage differences

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând anularea ordinului şi obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de încadrare/salarizare, cu luarea în considerare inclusiv a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru funcţia de asistent judiciar, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate care să includă inclusiv tranşele de vechime în funcţie (fidelitate), precum şi majorările de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi aflate în plată încă din anul 2015, în baza ordinului de salarizare anterior emis de Ministrul Justiţiei, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi Decizia nr. 794/15.12.2016 pronunţată de Curtea Constituţională, începând cu data de 09.04.2015; stabilirea cuantumului indemnizaţiei brute lunare precum şi a sporului de risc şi confidenţialitate, a sporului pentru condiţii deosebite de muncă şi a tranşelor de vechime în funcţie şi a sporului de fidelitate, cuvenite contestatorilor la nivelul salariilor de bază şi sporurilor stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi autorităţi judecătoreşti, pentru funcţia de asistent judiciar/grad/treaptă şi gradaţie cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, pe perioada 09.04.2015-01.10.2016; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamante, prin plata diferenţei de drepturi salariale dintre sumele încasate efectiv şi suma care ar fi trebuit să li se plătească fiecăruia în baza ordinului nou emis, cu titlu de indemnizaţie, pentru fiecare lună prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare, precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate, a tranşelor de vechime în funcţie şi a sporului de fidelitate, şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, cu valorile de referinţa de 405 RON, începând cu luna aprilie 2014 până la data de 30.11.2015; 445,5 RON de la data de 01.12.2015 până la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii 293/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4448 din 21 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea, în parte, formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu pârâtul Ministerul Justiţiei.

S-a anulat, în parte, Ordinul ministrului justiţiei nr. 1479/C/24.05.2017 în ceea ce le priveşte pe reclamante, cu consecinţa obligării pârâtului Ministerul Justiţiei la a emite reclamantelor ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, inclusiv cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, astfel: producătoare de efecte juridice în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON; producătoare de efecte juridice începând cu data de perioada 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor diferenţele salariale rezultate, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective.

S-a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul considerând că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

In urma expunerii situaţiei de fapt, s-a arătat că este neîntemeiată anularea OMJ nr. 1479/C/24.05.2017 şi obligarea Ministerului Justiţiei de a emite noi ordine prin care indemnizaţia de încadrare să se stabilească prin raportare la o altă valoare de referinţă sectorială pentru o perioadă anterioară datei 01.10.2016.

Totodată, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a obligat Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariate, întrucât atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a vira banii, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 punctul V I subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Astfel, această obligaţie excedează atribuţiilor pârâtului, iar dispozitivul sentinţei nu poate fi pus în executare sub aspectul plăţii drepturilor salariate ale intimatelor reclamante.

Raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului se desfăşoară între întimatele-reclamante şi Tribunalul Maramureş, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele - reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 mai 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispoziţiile Decretului Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenta nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

Recurentul - pârât a formulat precizări la data de 21 mai 2020 prin care a invocat lipsa de obiect a cauzei în raport de emiterea Ordinului M.J. nr. 2066/C/2018 prin care s-a acordat un cuantum al valorii sectoriale de 421,36 RON începând cu data de 9 mai 2015 şi de 463,5 RON, începând cu data de 1.12.2015.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat în parte, pentru următoarele considerente:

Recurentul - pârât, prin notele de şedinţă depuse la data de 21 mai 2020 a invocat lipsa de obiect a cauzei în raport de emiterea Ordinului M.J. nr. 2066/C/2018 prin care s-a acordat un cuantum al valorii sectoriale de 421,36 RON începând cu data de 9 mai 2015 şi de 463,5 RON, începând cu data de 1.12.2015.

Obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a emite noi ordine de salarizare,

Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea deciziei menţionate nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu îşi mai produc efectele.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenţii, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii Ordinului M.J. nr. 2066/C/2018, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâtul a recunoscut drepturile salariale pretinse de reclamante, fiind realizată pretenţia concretă dedusă judecăţii, astfel că demersul judiciar formulat de reclamante privind emiterea ordinelor de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

In ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata sumelor de bani reprezentând diferenţele salariale, Inalta Curte constată că recursul este întemeiat, având în vedere lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite asistenţilor judiciari care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite.

Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi tribunal, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamante, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de reclamante, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Maramureş.

Pentru aceste motive, instanţa de control judiciar va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge capătul 1 al cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect şi capătul 2 al cererii de chemare în judecată formulate fată de pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 4448 din 21 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge capătul 1 al cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect.

Respinge capătul 2 al cererii de chemare în judecată formulate fată de pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iulie 2020.