Religious property retrocession: exclusion of pre-1945 expropriations from the reference period of Emergency Ordinance 94/2000

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27 octombrie 2016, reclamanta A. Primul Martir din Promontoriul Oradea, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea deciziei nr. 5947/17.08.2016 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 şi w/16.11.2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, judeţul Bihor, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top x; anularea deciziei nr. 5946/17.08.2016 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 şi w/16.11.2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, judeţul Bihor, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top x; obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 79-80 ani.

La data de 28 martie 2017 reclamanta şi-a modificat acţiunea, arătând că solicită anularea deciziei nr. 5947/17.08.2016 şi a deciziei nr. 5946/17.08.2016 în contradictoriu cu Statul Român, prin Guvernul României, prin Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Reclamanta mai precizează că despăgubirile solicitate la petitul 2 din cerere sunt în cuantum de 500.000.000 euro şi înţelege să le solicite pârâţilor Guvernul României şi Ministerului Justiţiei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 124/CA/2017-P.I. din 28 septembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-au admis excepţiile lipsei calităţi procesuale pasive a Statului Român prin Guvernul României şi a Ministerului Justiţiei şi s-a respins acţiunea, având ca obiect despăgubiri, formulată de reclamantă împotriva pârâţilor ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată şi modificată de către reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstrantens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, având ca obiect anularea Deciziei nr. 5947/17.08.2016 şi a Deciziei nr. 5946/17.08.2016 emise de pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Hotărarea fost criticată, în primul rând pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale Statului, respectiv cea legislativă si/sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat, în condiţiile în care Guvernul României a elaborat o serie de ordonanţe de urgenţa prin care şi-a exprimat dorinţa de a restitui unele imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale.

Pentru acest motiv în M.O. nr. 308 din 4 iulie 2000 a fost publicată O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, având ca obiect, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, altele decât lăcaşele de cult, compuse din construcţii împreună cu terenul aferent.

S-a susţinut că toate cererile de restituire formulate de cultele religioase după apariţia O.U.G. nr. 94/2000 trebuiau îndreptate către şi soluţionate de către Comisia Specială de Retrocedare constituită în baza acestui act normativ.

In aceste împrejurări, Înalta Curte de Casaţie nu poate refuza primirea prezentului recurs, deoarece respectiva carte funciara, deschisa în baza Legii nr. 242/1947, dovedeşte că şi în anul 1947 A. era proprietarul unic, legitim si legal al imobilului/terenului intravilan, situat în comuna Simnartin judeţul Bihor.

În aceste condiţii, instanţa de recurs urmează să constate ca documentul Cartea Funciara pentru comunei Sanmartin, deschisă în baza Legii nr. 242/1947, reprezintă un înscris cu efecte specifice cărţilor funciare propriu-zise, în conformitate cu articolele 3 si 6 ale Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară.

Totodată, instanţa de recurs trebuie sa constate ca în Transilvania, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 389/1943 privind extinderea legislaţiei civile si comerciale în România de peste Carpati (Monitorul Oficial nr. 142 din 22.06.1943), a Legii nr. 260/1945 privitor la legislaţia aplicabila în Transilvania de Nord, precum si la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupaţiunii ungare (Monitorul Oficial nr. 78 din 04.04.1945) si a Legii nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938 (Monitorul oficial nr. 157 din 12.07.1947), dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândeşte, în afara de cazurile prevăzute în mod expres de lege, numai prin înscrierea în cartea funciara.

Cu privire la acest aspect, făcând distincţia între normele de procedură, de imediată aplicare, şi normele de drept substanţial, la înscrierea dreptului de proprietate trebuie să se ţină cont, în privinţa condiţiilor de fond, de legea în vigoare la data începerii posesiei.

Concluzia care rezultă din examinarea acestor dispoziţii legale este aceea că posesia imobilelor situate în regiunile unde există sistemul de carte funciară, începute sub codul austriac, Ordonanţa din 5 februarie 1870 si de Regulamentul Cartea funciară din x decembrie 1855, este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după data intrării în vigoare a Decretul-Lege nr. 115/1938, si a Legii nr. 7/1996.

Au fost criticată hotărârea şi pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 si 6,7 si 8 din C. proc. civ.

S-a susţinut că din cartea funciara nr. x a comunei Sânmartin, judeţul Bihor, rezultă în mod clar situaţia ca terenurile sunt vecine şi aparţin aceluiaşi proprietar, respectiv reclamantei, astfel că întregul imobil a format un singur corp de proprietate înscris în cartea funciara nr. x a comunei Sânmartin, judeţul Bihor.

Examinând susţinerile instanţei de fond din perspectiva fondul cauzei în sensul că nu poate fi considerată preluare abuziva repunerea în situaţia anterioara anului 1941 ci o reparaţie fireasca a actelor săvârşite de autorităţile maghiare în perioada de ocupaţie de după Dictatul de la Viena, s-a susţinut că instanţa de recurs trebuie constate că printr-o hotărâre irevocabilă Instanţa Suprema a stabilit prin Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2012 că litigiul privind rectificarea înscripţiunii din Cartea Funciară, în fapt si în drept a rămas neterminat, litigiul fiind nesoluţionat în calea de atac a recursului.

In acest context, respingerea ca neîntemeiata a cererii reclamantei, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, constituie interzicerea dreptului de a beneficia de obiectul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Judecătorul fondului nu explica în ce mod reclamanta a pierdut "dreptul de proprietate asupra bunurilor anterior datei de 06.03.1945, respectiv în 1937" având în vedere probatoriul administrat în cauză, încheierea de C.F. nr. x dată de Judecătoria Urbană Oradea, în raport şi de art. 168 din Regulamentul de carte funciara, numele proprietarului sub Bl fiind abuziv rectificat în acela de "Stalul Roman" în Cartea Funciara nr. x a loc. Sanmartin, sub poz. B 17.

Recurenta - reclamantă este în posesia unui titlu care nu a fost desfiinţat şi a cărui valabilitate nu poate fi analizată în cadrul unei acţiuni în rectificare de carte funciară în temeiul articolului 168 din Regulamentul de Carte Funciară din x, ci numai în temeiul articolului 148 din Regulamentul de Carte Funciara din x.

Ca atare, a fost încălcat art. I din Protocolul nr. 1 CEDO, datorită imposibilităţii în care a fost pusa reclamanta, timp de 79-80 de ani de a-şi utiliza bunurile, cu consecinţa grava că a fost privaă de utilizarea bunurilor.

Imposibilitatea de a utiliza aceste bunuri este contrară atât dispoziţiei O.U.G. nr. 94/2000 din 2 septembrie 2000, cat şi acordurilor încheiate între Guvernul Român şi Sfântul Scaun, cat si legislaţiei interne din 1940.

Astfel, în mod corect, instanţa trebuie trebuie să examineze acţiunea numai din perspectiva art. 35 al Decretului-lege nr. 115/1938 care stipulează ca rectificarea înscrierii se va putea săvârşi, în lipsa acordului părţilor, numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În acest sens s-a invocat şi decizia nr. XXI din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale legii cadastrului si a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, care stabileşte ca acţiunile de carte funciara (în prestaţie tabulara si în rectificare tabulara) având ca obiect înscrierea în cartea funciara a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de decretul-lege nr. 115/1938, obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.

S-a invocat şi decizia nr. 1389 din dosarul nr. x/2009, decizie pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17 februarie 2011, prin care a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa civilă nr. 301/C/2009, pronunţată de către Tribunalul Bihor, secţia Civilă, prin care pârâta B. S.A. a fost obligată să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru suprafaţa de 349 mp din parcela cu nr. topo x, înscrisă în C.F. nr. x Sanmartin, judeţul Bihor.

Referitor la calificarea dată de către instanţă a acestei modalităţi de trecere a imobilului în patrimoniul Statului Român, ca fiind un titlu legal şi valabil, iar nu o preluare abuzivă, instanţa de recurs trebuie sa constate, ca la data de 04 aprilie 1945 era în vigoare Constituţia Românei din 1923, care prin art. 17 recunoştea şi garanta proprietatea de orice natura, iar pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică, se acorda o dreaptă despăgubire.

Cum în cauză, însă, nu s-a făcut dovada acordării vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei deposedate, instanţa urmează să constate ca în prezenta cauza este vorba de o preluare abuziva, fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, motiv pentru care sentinţa primei instanţe este nelegală.

Prin urmare, s-a invocat încălcarea dreptului la restituirea în natură a bunurilor însuşite pe nedrept de către stat sau de către alte persoane juridice şi, tot astfel, faptul ca este limitat şi încălcat dreptul la despăgubire integrală în situaţia în care bunul nu este restituit în natură reclamantei.

Art. l alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede restituirea în natură a imobilelor, astfel că Statul trebuie să răspundă material si onorabil pentru erorile judiciare produse de către agenţii săi întrucât a cauzat un prejudiciu material anormal, injust.

S-a apreciat că justiţia constituie un obiectiv de interes general în sensul articolului 49 TUE şi că Ministerul Justiţiei contribuie la realizarea acestui obiectiv. Se impune obligarea pârâtului Statul Roman prin Guvernul României si Statul Roman prin Ministerul Justiţiei, în solidar, la plată (despăgubiri pentru daune) pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al recurentei- reclamante asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire pentru restrângere a dreptului de proprietate, pentru lipsa de folosinţă de aproape 80 de ani.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, constatându-se că în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Intimata -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat intâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că motivele invocate nu se incadrează în cazurile de casare indicate formal, respectiv pct. 4, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Pe fondul acţiunii, s-a arătat că în mod corect prima instanţă a respins criticile de nelegalitate formulate împotriva deciziilor nr. 5947/17.08.2016 şi nr. 5946/17.08.2016 emise de pârâtă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 31 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Cauza a fost suspendată având în vedere dispoziţiile Decretului Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu acţiune în anularea deciziei nr. 5947/17.08.2016 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 şi w/16.11.2005, prin care s-a solicitat restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, judeţul Bihor, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top x, precum şi în anularea deciziei nr. 5946/17.08.2016 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, y/28.02.2003 şi w/16.11.2005, prin care se solicită restituirea, în natură, a imobilului, teren intravilan, situat în comuna Sânmartin, judeţul Bihor, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top x.

S-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Guvernul României şi a Ministerului Justiţiei la plata de despăgubiri pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 79-80 ani.

Prin deciziile atacate pârâta a respins cererile reclamantei cu motivarea că "imobilul solicitat a fost preluat de către Statul Român cu titlu de rectificare în anul 1937, aşadar anterior perioadei de referinţă, prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989".

Analizând motivele de recurs, Înalta Curte constată că deşi recurenta nu critică expres soluţia primei instanţe dată asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Justiţiei, solicită însă prin motivele de recurs obligarea acestora la plata despăgubirilor datorate lipsei de folosintă a bunurilor pentru o perioadă de 80 de ani, astfel că se impune a fi stabilit cadrul procesual.

Reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că obiectul prezentului dosar o constituie o acţiune în contencios administrativ în anularea unor acte administrative emise de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În speţă, raportul juridic de drept administrativ este născut intre recurenta - reclamantă, care a formulat o cerere de retrocedare în temeiul O.G. nr. 94/2000 şi Comisa Specială de Retrocedare, emitenta actelor administrative.

Constată Înalta Curte că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, şi nici de un exces de putere din partea Ministerului Justiţiei sau a Guvernului, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, pentru a putea fi atrase în prezentul demers judiciar.

In ceea ce priveşte cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor Statul Român prin Guvernul României şi Ministerul la plata despăgubirilor datorate lipsei de folosinţa a imobilelor, arată instanţa de recurs că, în materia contenciosului administrativ, din interpretarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care instituie regula şi ale art. 19 din aceeaşi lege, care instituie excepţia, rezultă că acţiunea în răspundere patrimonială are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului. Astfel, cererea în despăgubiri are caracter accesoriu, fiind strâns legată de anularea unui act administrativ, astfel că nici pentru acest capăt de cerere nu pot fi atraşi pârâţii în cauză.

Sub un prim aspect de nelegalitate a hotărârii, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., care sancţionează depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Din această perspectivă, s-a invocat faptul că respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reprezintă o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile în care Guvernul României a elaborat o serie de acte normative prin care a dorit să restituie bunuri imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale.

Constată Inalta Curte că motivele arătate nu se încadrează în cazul de casare invocat, care are în vedere, în esenţă, soluţionarea unei cauze prin depăşirea limitelor de competenţă prin incursiunea în sfera de competenţă a celorlalte puteri ale Statului.

Or, instanţa de judecată a soluţionat cererea reclamantei în cadrul stabilit de dispoziţiile art. 52 din Consituţia României, de dispoziţiile 1, 8 şi 18 ale Legii nr. 554/2004 şi de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pretins încălcate, iar împrejurarea că instanţa, analizând materialul probator, nu a dat reclamantei câştig de cauză nu poate fi încadrată în acest caz de casare, ci în motivul privind greşita aplicare a legii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Inalta Curte verificând considerentele hotărârii recurate, apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În privinţa lipsei motivelor pe care se întemeiază sentinţa recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea primei instanţe fiind amplu motivată, răspunzând chestiunilor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa sa.

Totodată, susţinerile recurentei reclamate care privesc expunerea de către judecătorul fondului a unor motive străine de natura cauzei, reprezintă, în fapt, aprecieri de fond asupra considerentelor hotărârii, cărora instanţa de recurs le va răspunde în cadrul analizei motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului în privinţa criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

A invocat recurenta - reclamantă şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în sensul că prima instanţă a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind invocate considerentele deciziei nr. 4415/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2012 prin care, însă, s-a reţinut că a rămas nesoluţionat litigiul privind privind rectificarea inscripţiei de carte funciară.

Neavenită, din perspectiva acestui motiv de casare, în raport de obiectul prezentei acţiuni, este şi referirea la decizia nr. 1389 din dosarul nr. x/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17 februarie 2011, prin care a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa civilă nr. 301/C/2009, pronunţată de către Tribunalul Bihor, secţia Civilă, prin care pârâta B. S.A. a fost obligată să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru suprafaţa de 349 mp din parcela cu nr. topo x, înscrisă în C.F. nr. x Sanmartin, judeţul Bihor.

Celelalte critici formulate, vor fi analizate de instanţa de recurs prin raport la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând aplicarea greşită de către prima instanţă a normelor de drept material.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Totodată, conform pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect a unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că din cartea funciară nr. x a localităţii Sînmartin, a rezultat faptul că proprietar iniţial al imobilelor a fost A..

În anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilelor solicitate s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare.

Ulterior, în anul 1941, în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E., s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al statului român din anul 1937 (înscrierea de la poziţia B17) şi s-a restabilit dreptul de proprietate de sub Bl. al A. din Promontoriul Oradea.

În baza încheierii de carte funciară nr. x/12.07.1948, poziţia 24 din Foaia B (de proprietate) a cărţii funciare nr. x a localităţii Sînmartin, s-a dispus radierea dreptului de proprietate al imobilelor şi s-a restabilit situaţia anterioară de sub B17, în favoarea statului român, ca urmare a aplicării Legii nr. 260/1945 privind legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii maghiare.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu înscrise în înscrise în CF nr. x a localităţii Sînmartin, în anul 1937, redevenind proprietar pentru perioada 1941 - 1948 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupaţie în Ardealul de Nord, iar prin efectul Decretului Lege nr. 260/1945, în anul 1948, s-a restabilit situaţia anterioară anului 1941.

Susţinerea recurentei conform căreia preluarea imobilului a avut loc în anul 1948 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conţinutului Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sînmartin reiese că, urmare instaurării regimului de ocupaţie hortistă în Ardealul de nord, consecinţă a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris radierea întabulării dreptului de proprietate şi s-a restabilit dreptul de proprietate al reclamantei.

Totodată, în aceeaşi carte funciară apare înscrisă menţiunea privind restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară în favoarea Statului Român în baza Decretului lege 260/1945.

De asemenea este corectă şi reţinerea judecătorului fondului, conform căreia este neîndoielnic faptul că recurenta s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1948, însă Legea nr. 260/1945, care a restabilit situaţia anterioară anului 1941, nu a constituit o lege de naţionalizare care să producă prin ea însăşi efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, fiind de fapt o lege specială prin care se restabilea situaţia anterioară anului 1941 şi Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanţe maghiare şi efectele lor juridice, inclusiv Ordinul nr. 1440/1941 M.E.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 260/1945, "Sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentei fiind restabilit prin Ordonanţa maghiară nr. 1440/1941 M.E.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, în limitele competenţei instanţei de contencios administrativ de a cenzura modul în care autoritatea publică a respectat prevederile O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată legalitatea deciziilor nr. 5946/17.08.2016 şi nr. 5947/17.08.2016, întrucât cererea de retrocedare formulată de recurentă nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, imobilele fiind preluate în proprietatea Statului Român în afara perioadei de referinţă a actului normativ precizat.

Prezintă relevanţă şi concluziile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, prin care Curtea a accentuat faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX). Or, statul român a avut în vedere prin O.U.G. nr. 94/2000, care reprezintă temeiul acţiunii, doar restituirea bunurilor confiscate de regimul comunist.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. Primul Martir împotriva sentinţei nr. 124/CA/2017-P.I. din 28 septembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iulie 2020.