Suspension of tax joint liability execution denied for lack of apparent illegality regarding fiscal competence and administrative capacity.

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.11.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare emise sub nr. x/11.12.2018, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 86 din 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 86 din 29 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de suspendare a executării deciziei până la pronunţarea instanţei de fond, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că sunt îndeplinite toate cele trei condiţii impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv a contestat decizia atacată, sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente. Mai arată că aparenţa dreptului este în favoarea sa, întrucât procedura de angajare a răspunderii a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent şi cu aplicarea unui temei juridic abrogat; audierea prealabilă emiterii deciziei atacate a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent, ceea ce echivalează cu lipsa acesteia, iar executarea scrisorii de garanţie a fost realizată de un organ fiscal fără personalitate juridică, ce nu deţinea dreptul de creanţă.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, arată că împotriva societăţii au fost demarate procedurile de executare silită, iar în lunile anterioare emiterii deciziei, nu a înregistrat venituri nete care să-i permită achitarea sumei stabilite prin decizie, iar executarea sumei de 93.121.501 RON ar pune în pericol raporturile de muncă ale angajaţilor şi chiar existenţa societăţii ori pierderea licenţelor/autorizaţiilor legale de funcţionare, imposibilitatea achitării salariilor personalului şi a colaboratorilor.

Recurenta-reclamantă susţine că motivarea instanţei de fond este contradictorie, având în vedere că, deşi instanţa a apreciat că aspectele invocate ţin de fondul cauzei şi nu pot fi dezlegate în procedura suspendării executării, ulterior a analizat materialul probator, concluzionând că aceste aspecte nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă de legalitate a actului administrativ.

Mai arată că argumentele privind necompetenţa organului fiscal care a instrumentat procedura de atragere a răspunderii au fost respinse cu o motivare străină de criticile reclamantei, cu aplicarea unor principii de drept în detrimentul normelor juridice exprese şi prin aplicarea unei prorogări de competenţă artificiale, fără suport legal. Susţine că prima instanţă nu s-a pronunţat pe unul dintre motivele de nelegalitate cu care a fost sesizată, dar a apreciat că procedura de atragere a răspunderii s-a desfăşurat conform Codului de procedură fiscală, iar, pe de altă parte, critica privind lipsa audierii, ca efect al necompetenţei organului instrumentator, nu a fost analizată prin raportare la cele invocate de reclamantă.

Critică faptul că instanţa de fond s-a raportat în mod eronat la capacitatea administrativă a intimatei-pârâte, reţinând că aparenţa de drept nu ar fi în favoarea reclamantei, deşi a fost chemată să analizeze dacă cererea de plată necesita personalitatea juridică a intimatei-pârâte.

Precizează că argumentele instanţei privind paguba iminentă sunt contradictorii şi nelegale, întrucât iniţial instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită, însă, ulterior, a invocat o pretinsă rea credinţă, instanţa reţinând eronat că nu ar exista nici un indiciu temeinic cu privire la acordul organelor fiscale privind înlocuirea scrisorii de garanţie bancară emise de recurenta-reclamantă cu o nouă garanţie (B.), aspect contrazis de probele de la dosar.

De asemenea, susţine că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că aspectele invocate în argumentarea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat ţin de fondul cauzei şi nu pot fi analizate, câtă vreme acestea vizau abrogarea temeiului de drept al procedurii de angajare a răspunderii solidare, lipsa audierii ca efect al necompetenţei organului instrumentator şi lipsa personalităţii juridice a intimatei-pârâte în formularea cererii de plată, şi nu în emiterea actului administrativ.

Critică argumentul instanţei de fond conform căruia reclamanta A. S.A. este garant al S.C. C. S.R.L., contribuabil titular al obligaţiilor fiscale în discuţie, în raport cu care se aplică art. 30 şi art. 31 din Codul de procedură fiscală, apreciind că, întrucât decizia a cărei suspendare o solicită se întemeiază pe Ordinul ANAF nr. 127/2014, iar acesta a fost abrogat ca urmare a abrogării actului normativ în aplicarea căruia a fost emis, în lipsa unui act normativ nou după intrarea în vigoare a noului Codul de procedură fiscală, organul competent pentru gestionarea procedurii de angajare a răspunderii solidare nu mai poate fi determinat conform prevederilor Ordinului ANAF nr. 127/2014, ci exclusiv potrivit normelor Codului de procedură fiscală.

Susţine aplicarea eronată a prevederilor art. 30 şi 31 din Codul de procedură fiscală faţă de raportul juridic principal dintre C. şi intimata-pârâtă, neexistând vreo prevedere legală de prorogare a competenţei de administrare fiscală în raport cu poziţionarea debitorului principal. Apreciază că instanţa de fond trebuia să stabilească competenţa organului fiscal în raport cu prevederile art. 30 alin. (1) lit. c) şi art. 31 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală, în funcţie de criteriul localizării plătitorului, în speţă sediul social al recurentei, respectiv la Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice. Astfel, arată că instanţa a operat o prorogare artificială de competenţă în favoarea intimatei-pârâte, care contravine dispoziţiilor legale invocate de către instanţă.

Consideră că este lipsit de relevanţă raţionamentul instanţei că recurenta nu a contestat niciodată că intimata-pârâtă reprezintă organul competent să administreze fiscal societatea.

Critică faptul că prima instanţă nu a analizat susţinerea sa privind motivarea deciziei a cărei suspendare a executării se solicită în baza unui act juridic abrogat, pe motiv că această analiză urmează a fi făcută în cadrul acţiunii în anulare, câtă vreme nu este necesară antamarea fondului cauzei.

De asemenea, critică motivarea instanţei cu privire la audierea sa de către un organ fiscal necompetent, aceasta apreciind că audierea este oricum reglementată, ca procedură, de normele Codului de procedură fiscală, recurenta-reclamantă susţinând că aceasta echivalează cu lipsa audierii, sancţiunea nulităţii fiind în mod expres prevăzută de art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea". Astfel, apreciază că în mod nelegal a reţinut instanţa de fond că nu a suferit nici un prejudiciu ca efect al lipsei audierii prealabile, întrucât nulitatea reglementată de art. 26 alin. (3) Error! Not a valid link. nu este condiţionată de existenţa unei vătămări.

Recurenta-reclamantă invocă executarea scrisorii de garanţie de un organ fiscal fără personalitate juridică şi care nu deţinea dreptul de creanţă, având în vedere că aceste raporturi juridice au natură civilă, fiind stabilite între recurentă, în calitate de emitent, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, entitate a cărei personalitate juridică îi permitea executarea scrisorii de garanţie. Aceasta întrucât litigiul dintre părţi întruneşte exclusiv caracteristici civile şi nu administrativ-fiscale şi câtă vreme scrisoarea de garanţie de bancară, deşi este emisă în cadrul unor proceduri fiscale, îşi păstrează comercialitatea, respectiv caracterul civil, ceea ce face nerelevantă împrejurarea că Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 are capacitate de drept administrativ ori împrejurarea că aceeaşi entitate este organul fiscal care se ocupă de administrarea fiscală a C. S.R.L., ordonatorul scrisorii de garanţie, deoarece în lipsa personalităţii juridice şi a unui patrimoniu propriu, Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 nu are nici dreptul şi nici capacitatea de exerciţiu a dreptului de a solicita executarea scrisorii de garanţie.

Mai arată că cererea de plată nu este un act administrativ, ci unul exclusiv civil, constituind expresia dreptului la urmărire al unui creditor civil, fie el şi autoritate publică, deoarece cererea de plată se putea manifesta exclusiv în cadrul unui raport juridic de drept civil.

În acest sens, susţine că cererea de plată trebuia formulată de titularul dreptului, şi anume Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Referitor la paguba iminentă, susţine că motivarea instanţei de fond este contradictorie, având în vedere că instanţa a reţinut că reclamanta a depus documente privind situaţia sa financiar-contabilă, din care reiese că nu dispune de fondurile necesare pentru acoperirea creanţei, ceea ce ar conduce la concluzia că executarea actului administrativ fiscal ar determina intrarea sa în insolvenţă ori blocarea activităţii, iar pe de altă parte, a reţinut că aceleaşi documente relevă că situaţia nu s-a schimbat în mod esenţial în raport cu data emiterii scrisorii de garanţie.

Consideră că pretinsa sa rea credinţă nu face obiectul cauzei şi nu poate fi analizată în procedura suspendării executării, întrucât nu reprezintă o condiţie prevăzută de lege, iar pe de altă parte, apreciază că raţionamentul instanţei de fond este viciat, întrucât nu acordă relevanţa cuvenită înscrisurilor de la dosar.

Susţine că sentinţa recurată este nelegală şi raportat la faptul că este rezultatul alterării evoluţiei actelor fiscale, instanţa concluzionând în mod eronat că nu ar exista niciun indiciu temeinic cu privire la acordul organelor fiscale privind înlocuirea scrisorii de garanţie bancară cu o nouă garanţie (B.), astfel cum reiese din adresa nr. x/23.07.2018, prin care Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 a răspuns solicitării S.C. C. S.R.L. din data de 7.06.2018 privind înlocuirea scrisorii de garanţie, exprimându-şi acordul de principiu pentru înlocuirea acesteia, aspect recunoscut de intimata-pârâtă prin răspunsul la interogatoriu depus în dosarul x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului intimatei-pârâte de a solicita executarea scrisorii de garanţie bancară.

Arată că prin adresa nr. x/03.09.2018, înregistrată în evidenţele Administraţiei Finanţelor Publice Sector 6 sub nr. x/03.09.2018, S.C. C. S.R.L. a comunicat organului fiscal scrisoarea de garanţie bancară Seria x nr. x din data de 31.08.2018 emisă de B. S.A. pentru suma de 88.686.315 RON, solicitând restituirea originalului scrisorii de garanţie emise de recurentă, după executarea parţială conform solicitării. Consideră că în mod greşit a reţinut instanţa că reclamanta a dat dovadă de rea-credinţă.

Precizează că S.C. C. S.R.L. a înaintat Administraţiei Finanţelor Publice Sector 6 scrisoarea de garanţie bancară seria x nr. x din data de 31.08.2018 emisă de B. S.A. în valoare de 88.686.315 RON, iar recurenta a executat în parte obligaţia de plată a ratelor din eşalonare, urmând să achite şi diferenţa până la data de 15.10.2018, dar în aceeaşi zi în care a efectuat plata parţială din suma de 2.741.207 RON, Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 a emis decizia de pierdere a eşalonării, pe motiv că debitorul nu şi-a onorat obligaţiile de plată, iar garanţia nou depusă nu este acoperitoare, motiv pentru care a solicitat executarea scrisorii de garanţie.

4. Apărările intimatei-pârâte

Deşi a fost legal citată, intimata-pârâtă Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Cu titlu prealabil se constată că, deşi recurenta-reclamantă a invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a formulat şi critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea instanţei de fond este contradictorie, având în vedere că iniţial instanţa a apreciat că aspectele invocate ţin de fondul cauzei, dar ulterior a analizat materialul probator, concluzionând că aceste aspecte nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă de legalitate a actului administrativ.

Înalta Curte constată că susţinerea recurentei-reclamante nu este fondată, având în vedere că instanţa nu a reţinut că toate aspectele invocate cu privire la cazul bine justificat ţin de fondul cauzei, ci doar aspectul vizând abrogarea OPANAF nr. 127/2014, care va fi analizat de instanţa învestită cu anularea deciziei.

De asemenea, se reţine că motivarea respingerii argumentului privind necompetenţa organului fiscal nu este străină de criticile reclamantei. Instanţa de fond a avut în vedere art. 30 şi art. 31 din noul Codul de procedură fiscală, care se referpă la contribuabil. Or, calitatea de contribuabil o are S.C. C. şi nu reclamanta care are calitatea de garant.

Recurenta-reclamantă a mai invocat contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate şi cu privire la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, întrucât iniţial instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită, însă, ulterior, a invocat reaua credinţă a reclamantei.

Nici sub acest aspect critica nu este fondată, având în vedere că instanţa a reţinut că, deşi reclamanta a depus documente din care reiese că nu dispune de fondurile necesare pentru acoperirea creanţei asumate prin scrisoarea de garanţie nr. x/29.12.2017, situaţia nu era diferită în raport cu momentul emiterii scrisorii de garanţie, aceasta fiind premisa de la care instanţa a concluzionat asupra aparenţei de rea-credinţă a reclamantei, care, deşi dispune de aproximativ aceleaşi fonduri, s-a angajat necondiţionat şi irevocabil sa plătească suma fără nicio altă formalitate suplimentară.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice, suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare emise sub nr. x/11.12.2018, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

Analizând cererea de suspendare a executării, se constată că aceasta a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei (...)".

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura suspendării executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care sunt identificate argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a opera suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe cel puţin un indiciu temeinic de nelegalitate a acestuia, iar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

Prin urmare, instanţa poate aprecia drept necesară o asemenea măsură când se oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, la o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.

În speţă, recurenta-reclamantă a invocat faptul că: procedura de angajare a răspunderii a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent şi cu aplicarea unui temei juridic abrogat; audierea prealabilă emiterii deciziei atacate a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent, ceea ce echivalează cu lipsa acesteia, iar executarea scrisorii de garanţie a fost realizată de un organ fiscal fără personalitate juridică, ce nu deţinea dreptul de creanţă.

În ceea ce priveşte faptul că procedura de angajare a răspunderii a fost instrumentată de un organ fiscal necompetent, Înalta Curte constată că Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice este organul fiscal competent în administrarea obligaţiilor fiscale ale debitorului S.C. C. S.R.L., aspect recunoscut, de altfel, şi de către recurentă, ceea ce îi conferă acestuia şi prerogativa executării creanţelor societăţii C. S.R.L., ale cărei obligaţii fiscale le administrează şi pentru realizarea cărora recurenta a garantat, acelaşi organ având şi competenţa de a proceda la audierea reclamantei.

În cauză nu este vorba despre obligaţiile fiscale directe ale recurentei-reclamante, care cad în sarcina Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice, ci de obligaţiile fiscale ale debitorului S.C. C. S.R.L., pe care recurenta-reclamantă le-a garantat.

Prin urmare, neconturându-se necompetenţa organului fiscal, nu se pune nici problema nulităţii audierii contribuabilului, în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală, care vizează nulitatea deciziei de atragere a răspunderii solidare emise fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea, în speţă audierea având loc, dar, în opinia recurentei, de un organ fiscal necompetent, situaţie ce nu este incidentă în speţă.

Referitor la aplicarea unui temei juridic abrogat în ceea ce priveşte audierea reprezentanţilor societăţii recurente, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute şi de către prima instanţă, că, din analiza deciziei de angajare a răspunderii solidare a cărei suspendare a executării se solicită şi a celorlalte înscrisuri de la dosar, rezultă cu evidenţă că această procedură s-a derulat în baza Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, şi nu a unui text de lege abrogat.

Menţionarea la pct. 3 din decizia a cărei suspendare a executării se solicită a faptului că audierea s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile OPANAF nr. 127/2014 nu este de natură să conducă la concluzia existenţei unui element de aparentă nelegalitate a actului administrativ fiscal, în condiţiile în care audierea contribuabilului este prevăzută şi la art. 9 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la momentul emiterii deciziei. De asemenea, în acelaşi paragraf sunt menţionate şi dispoziţiile art. 25 şi 27 din Legea nr. 207/2015, aspect de natură a confirma faptul că acesta este actul normativ în baza căruia s-a efectuat audierea.

De altfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că nu poate analiza referirea organului fiscal la dispoziţiile OPANAF nr. 127/2014, acest aspect urmând a face obiectul acţiunii în anulare, apreciind, cu toate acestea, că audierea s-a făcut în mod legal, cu respectarea normelor de drept.

Referitor la critica potrivit căreia executarea scrisorii de garantare a fost realizată de un organ fiscal fără personalitate juridică, ce nu deţinea dreptul de creanţă, Înalta Curte constată că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii publice, ci capacitatea sa administrativă, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogativele de putere publică asigurând organizarea executării şi executarea în concret a legii. Capacitatea administrativă conferă capacitate autorităţii publice să administreze obligaţiile fiscale ale societăţii C. S.R.L. şi, implicit, să executa scrisorile de garanţie depuse pentru această societate.

Prin urmare, nici din această perspectivă nu se conturează, la nivel de aparenţă, vreun element de nelegalitate a actului supus procedurii de suspendare a executării, prima instanţă apreciind în mod corect faptul că, referitor la condiţia cazului bine justificat, reclamanta nu a expus nicio împrejurare legată de starea de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, după cum cer prevederile art. 14 alin. (1) şi art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, reţinute de instanţă în temeiul prevederilor art. 15 din acelaşi act normativ.

În privinţa susţinerii că disputa dintre părţi întruneşte exclusiv caracteristici civile şi nu administrativ fiscal, Înalta Curte reţine că scrisoarea de garantare bancară a fost emisă pentru garantarea unor obligaţii fiscale, a căror contestare se face potrivit materiei contenciosului administrativ şi fiscal. De altfel, chiar recurenta-reclamantă a adresat cererea de chemare în judecată instanţei de contencios administrativ şi fiscal şi a invocat în susţinerea acesteia dispoziţii din dreptul fiscal.

Referirea instanţei de fond la principiul accesorium sequitur principale nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei câtă vreme dispoziţiile art. 30 şi art. 31 din noul Codul de procedură fiscală se referă la competenţa organului fiscal teritorial în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului. Astfel, nu se poate considera că instanţa s-a referit la acest principiu de drept în detrimentul art. 30 şi 31 din noul Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte mai reţine, contrar susţinerii recurentei, că disputa dintre părţi nu întruneşte exclusiv caracteristici civile. În mod corect prima instanţă a considerat că este vorba despre un raport juridic de drept public în cadrul căruia prezintă relevanţă capacitatea de drept administrativ a intimatei-pârâte. Litigiul are ca obiect suspendarea executării unui act administrativ fiscal emis în temeiul Legii nr. 207/2015, fiind evident că ne aflăm în prezenţa unui raport juridic de drept public.

Cu privire la susţinerea recurentei că cererea de plată nu este un act administrativ, ci unul exclusiv civil, Înalta Curte reţine, fără a antama fondul cauzei, că Notificarea nr. x/04.10.2019 este emisă în temeiul art. 25 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar cererea nr. x/24.09.2018, prin care se solicită recurentei virarea sumei de 93.121.501 RON, reprezentând valoarea scrisorii de garantare pentru eşalonarea la plată nr. x, este, de asemenea, emisă în baza Legii nr. 207/2015 (art. 199, art. 202).

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte constată că, în speţă, criticile recurentei-reclamante sub acest aspect nu sunt relevante din perspectiva ambelor motive de casare invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.), în condiţiile în care nu există un caz bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, iar cele două condiţii (cazul bine justificat şi paguba iminentă) trebuie îndeplinite cumulativ.

Critica privind înlocuirea scrisorii de garanţie bancară emise de recurentă cu o nouă garanţie emisă de B. se încadrează argumentelor vizând paguba iminentă, astfel că toate criticile din recurs vizând această înlocuire nu se mai impun a fi analizate.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reţinute, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente, cerute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiţii pentru suspendarea executării actului administrativ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 86 din 29 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 86 din 29 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.