Conflict of interest for public official approving payments to affiliated company; compatibility of administrative and criminal sanctions under ne bis in idem

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea actului administrativ - Raportul de evaluare nr. x/11.11.2016 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.) în data de 11.11.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 145/2017 pronunţată în data de 6 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, având ca obiect conflict de interese/incompatibilitate - constatate de ANI.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 145/2017 pronunţată la 6 martie 2017 de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Susţine că analiza efectuată de judecătorul fondului asupra cererii sale şi argumentelor formulate în sprijinul acesteia nu există, astfel că hotărârea pronunţată este o chintesenţă a susţinerilor intimatei din Raportul de evaluare/contestat şi din apărările formulate tot de aceasta prin întâmpinare.

În cuprinsul considerentelor sentinţei, a pretinsei analize făcută de judecătorul fondului susţinerilor părţilor şi probelor administrate, nu se face nicio trimitere la motivele pentru care au fost îndepărtate criticile aduse Raportului nr. x/11.11.2016.

În aceste condiţii, solicită a se constata că omisiunea pronunţării asupra susţinerilor sale echivalează. cu nepronunţarea asupra fondului cauzei şi că prin aceasta i-a fost adusă o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii atacate, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prima instanţa încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Mai arăt că, în cauză, viciul nemotivării este evident. Astfel, nu se poate discuta nici măcar despre o motivare sumară a hotărârii judecătoreşti, de vreme ce judecătorul fondului a refuzat să analizeze argumentele invocate de el în scris in sprijinul cererii introductive de instanţă. Or, instanţele au obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Aşa cum decurge din jurisprudenţa sa, CEDO impune obligaţia oricărei instanţe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul.

Faţă de aceste argumente, solicit casarea hotărârii primei instanţe şi în temeiul dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai arat că, în opinia sa, hotărârea a fost dată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, impunându-se casarea sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin adresa nr. x/09.05.2013 formulată şi semnată de recurentul - reclamant, în calitate de Director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi, s-a menţionat: "Urmare adresei dumneavoastră nr. x/29.05.2013 suntem de acord cu întocmirea unui Contract de cesiune de creanţă în favoarea S.C. B. S.R.L. pentru suma de 136.393,58 RON", întrucât fusese deja încheiat la data de 08.05.2013 între Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare şi S.C. B. S.R.L.. Astfel "acordul" dat cu privire la cesiune, nu a fost în măsură să contribuie în vreun fel la încheierea Contractului, iar interesul ce se pretinde ca l-a avut prin încheierea acestui contract, nu a influenţat în vreun fel îndeplinirea atribuţiilor mele oficiale cu imparţialitate si obiectivitate.

De asemenea, "acordul" respectiv nu a fost în măsură să influenţeze în vreun fel activitatea D.G.A.S.P.C. Mehedinţi în favoarea S.C. B. S.R.L.

Curtea de Apel Craiova a reţinut însă, extinzând norma juridică dincolo de ipotezele la care ea se aplica, obligaţia sa de a se abţine de la rezolvarea cererii, conform art. 79 din Legea 161/2003. De asemenea, s-a mai reţinut că a încălcat obligaţia legală de a se abţine, prin semnarea ordinelor de plată nr. x/07.06.2013 în valoare de 34.486,85 RON, nr. 1000/07.06.2013 în valoare de 38.654,69 RON, nr. 1001/07.06.2013 în valoare de 33.162,50 RON, nr. 1104/25.06.2013 în valoare de 30.089,54 RON, către S.C. B. S.R.L., societatea la care era asociat, iar tatăl său asociat şi administrator, deşi sumele respective erau datorate de D.G.A.S.P.C. Mehedinţi urmare a încheierii Contractului de cesiune creanţă, la semnarea căruia nu a avut nici un aport.

Semnarea ordinelor de plată nu a fost o încălcare a principiului imparţialităţii sau al obiectivităţii ce trebuie să guverneze activitatea unui funcţionar public, iar prin semnarea ordinelor de plată respective nu a favorizat în vreun fel S.C. B. S.R.L. în detrimentul D.G.A.S.P.C. Mehedinţi, astfel că nu poate fi reţinută în sarcina sa situaţia de conflict de interese.

Mai mult, prin concluziile Raportului de evaluare nr. x/2016, Agenţia Naţionala de Integritate a reţinut că fapta de a fi acceptat plata sumei de 136.393,58 RON, către S.C. B. S.R.L, prin exprimarea acordului pentru încheierea Contractului de cesiune de creanţă şi semnarea ordinelor de plată, reprezintă indicii privind săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 301 alin. (1) din C. pen.

Semnarea ordinelor respective nu a fost reţinută a fi:o faptă care să contravină disp. art. 70, 71 si 79 din Legea nr. 161/2003, astfel că sentinţa atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 C. proc. civ.

La data de 25 februarie 2021 recurentul-reclamant A. a depus motive de recurs de ordine publică, susţinând că:

Sentinţa recurată încalcă principiul general de drept "ne bis in idem", prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO, prin raportare la art. 20 din Constituţie, prin aceea că recurentul-reclamant A. este judecat a doua oară pentru aceeaşi faptă cu privire la care a fost condamnat prin decizia penală nr. 1539/13.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017.

Solicită casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare să se constate că întreaga procedură întemeiată pe Raportul întocmit este nelegală, întrucât încalcă art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO şi să se anuleze Raportul contestat.

Independent de motivul de recurs de ordine publică nr. 1, sentinţa recurată încalcă principiul general de drept "ne bis in idem", prevăzut de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, întrucât recurentul-reclamant este judecat a doua oară pentru aceeaşi faptă cu privire la care a fost condamnat prin decizia penală nr. 1539/13.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017.

Solicită să se dispună casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare să se constate că întreaga procedură întemeiată pe Raportul întocmit este nelegală, întrucât încalcă art. 50 din CDFUE şi să se anuleze Raportul contestat.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

La data de 6 martie 2020 intimata-pârâtă a depus la dosar un punct de vedere la motivele recurs de ordine publică, formulate de recurentul-reclamant solicitând în principal anularea acestora sau respingerea lor ca inadmisibile şi în subsidiar, să fie respinse ca neîntemeiate.

Recurentul-reclamant a depus la data de 16 iunie 2020 o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare solicitând şi suspendarea cauzei până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate în temeiul art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

1. Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăseşte între competenţele Uniunii Europene post-Lisabona?

2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, legislaţia internă de implementare a Deciziei 2006/928/CE este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice?

3. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese ale persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

4. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentate a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală în cazul evaluării stării de conflict de interese, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice pentru o perioadă de 3 ani?

5 . Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie publică, sancţiunea complementară a interdicţiei de a exercita funcţii publice pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

6. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcţie publică, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a exercita funcţii publice pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

7. Principiul general de drept ne bis in idem, conţinut de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, se opune unei reglementări interne precum cea incidentă în litigiul principal, prin care aceeaşi faptă este sancţionată deopotrivă ca infracţiune, denumită "folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane", prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. şi ca abaterea disciplinară a conflictului de interese, reglementată de art. 25 din Legea 176/2010 raportat la art. 79 alin. (1) din Legea 161/2003, ambele abateri putând conduce la sancţiuni care un conţinut identic - eliberarea din funcţie şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţii publice?

La data de 17 iunie 2020 intimatul-pârât a depus la dosar un punct de vedere la cererea reclamantului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de efectuare a unei trimiteri preliminare, în validitate şi în interpretare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 24 martie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie

Instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin intermediul unei trimiteri preliminare.

În acest sens va reţine că trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene prevăzută atât la art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare TFUE). Acest mecanism urmăreşte să garanteze interpretarea şi aplicarea uniformă a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanţelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţiile acesteia. În cauza de faţă recurentul solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii.

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema validităţii interpretării sau validităţii unei norme comunitare, instanţa naţională fiind cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. De asemenea, întrebarea care se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu este cea care are competenţa să aprecieze, în funcţie de datele specifice fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre cât şi pertinenţa întrebărilor care ar putea fi adresate CJUE.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Referitor la prima şi a doua întrebare Curtea reţine că sunt irelevante în condiţiile în care un stat naţional, membru al UE este suveran să reglementeze o legislaţie privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, independent de existenţa sau inexistenţa unui mecanism de cooperare şi verificare cum este acela implementat prin Decizia nr. 928/2006 emisă de către Comisia Europeană. Pe de altă parte revine instanţei naţionale să aprecieze dacă o legislaţie internă este sau nu caducă, ori dacă este sau nu în vigoare, ori lipsită de efecte juridice.

Relativ la a treia întrebare Curtea constată că nu este pertinentă întrucât faptele ce i se impută reclamantului au fost stabilite în esenţă prin informaţii având un caracter public (informaţii decurgând din activitatea unei autorităţi publice, respectiv Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului), datele având un caracter personal fiind doar colaterale, având doar un caracter marginal, nesemnificativ.

În ceea ce priveşte ultimele trei întrebări, Curtea reţine de asemenea că nu se impune sesizarea CJUE întrucât aplicarea principiului proporţionalităţii revine instanţei naţionale, fiind pe de parte o chestiune de fapt, pe de altă parte o chestiune de politică legislativă naţională privind combaterea corupţiei şi salvgardarea integrităţii în exercitarea funcţiilor publice.

CJUE nu are competenţa de a se pronunţa asupra proporţionalităţii unor sancţiuni administrative reglementate de o legislaţie naţională. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional. Altfel, ar însemna ca CJUE să aibă spre exemplu competenţa de a verifica limitele maxime şi minime ale pedepselor instituite pentru infracţiuni, în codurile penale ale statelor membre şi a hotărî dacă sunt sau nu proporţionale.

De asemenea trebuie reţinut că prin decizia nr. 449/2015, Curtea constituţională a reţinut următoarele: "În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că interdicţia complementară prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 de a nu mai exercita o funcţie publică timp de 3 ani ar încălca principiul proporţionalităţii prin comparaţie cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales sau de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat prevăzută de art. 66 alin. (1) şi (2) din C. pen., Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor susţineri similare, reţinând, prin Decizia nr. 391 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014, paragrafele 15 şi 16, că, în contextul normativ de stabilire a unor interdicţii în ceea ce priveşte funcţiile şi demnităţile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcţiilor eligibile. Astfel, Curtea a constatat că interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, instituită prin textul de lege criticat, reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară prevăzută în materie penală constând în interdicţia temporară a exercitării unor drepturi, în speţă drepturi electorale. Curtea a statuat că Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, domeniu ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal şi sancţiunilor penale".

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar şi la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare nr. x/11.11.2016 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Prin raportul contestat s-a reţinut că reclamantul, A., deţine funcţia publică de conducere de Director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului începând cu data de 28.09.2012 şi are calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L., începând cu data de 22.11.2004 până în prezent, iar A., tatăl său, este asociat şi administrator de la data de 24.08.2011 până în prezent.

Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Drobeta Turnu Severin, operator economic şi furnizor de servicii publice locale, a intrat în procedură de insolvenţă în baza O.U.G. nr. 85/04.09.2013 şi a avut relaţii contractuale atât cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Judeţul Mehedinţi, cât şi cu S.C. B. S.R.L.

La data de 08.05.2013, între Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Mehedinţi. în calitate de cedent. şi S.C. B. S.R.L, în calitate de cesionar, a fost încheiat Contractul de cesiune de creanţă cu privire la suma de 136.393,58 RON, recurentul reclamant semnând Răspunsul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi nr. 9216/09.05.2013 şi OP-urile nr. 1001, 1104, 999 şi 1000 care au stat la baza efectuării plăţii către societatea la care avea calitatea de asociat şi tatăl său era administrator şi asociat.

În litigiul de faţă este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reţinut existenţa situaţiei de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70, 71 şi 79 din Legea nr. 161/2003.

Motivele de casare invocate de recurentul-reclamant în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte va răspunde mai întâi motivelor de casare de ordine publică invocate de către recurentul-reclamant la ultimul termen de judecată .

Înalta Curte constată că motivele de recurs depuse la data de 3.02.2017 nu sunt motive de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., întrucât faptele imputate prin raportul de evaluare ANI contestat şi cele reţinute în cadrul dosarului penal pentru care recurentul-reclamant a fost condamnat, erau cunoscute acestuia de la data promovării recursului şi chiar anterior. Intervenirea unei hotărâri penale definitive de condamnare a recurentului reclamant nu se poate astfel constitui un motiv de recurs nou, de ordine publică aşa cum se susţine de recurentul reclamant.

Nefiind motive de ordine publică, ele nu vor fi analizate de către instanţa de recurs pentru că acestea ar fi putut fi invocate ca motive de nelegalitate a hotărârii atacate în recursul declarat iniţial, dar pentru că nu au fost indicate în memoriu de recurs depus şi motivat în termen, ele sunt depuse tardiv.

Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, când motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

Sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea şi ea intervine în cazul în care recursul nu a fost motivat în termenul legal.

Cum în cauză motivele invocate suplimentar nu sunt de ordine publică, ele nu vor fi analizate pentru că nu au fost depuse în termenul legal de motivare a recursului.

Pe fond analizând recursul declarat în raport de motivele invocate Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat, în cauză neputându-se reţine încălcarea principiului contradictorialităţii sau a dreptului la apărare de natură a determina casarea cu trimitere spre rejudecare pe motiv că instanţa a încălcat reguli de procedură care ar determina sancţiunea nulităţii sentinţei atacate.

În baza rolului activ prima instanţă a apreciat corect că este în măsură să soluţioneze contestaţia în raport de probatoriul de la dosar şi a răspuns tuturor susţinerilor formulate de recurentul - reclamant prin acţiune, răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise.

Din cuprinsul motivelor de recurs depuse de către recurentul-reclamant, sub acest aspect se reţine că se invocă omisiunea, pronunţării asupra susţinerilor formulate sale ceea ce se arată că echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei şi că prin aceasta i-a fost adusă o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanţă încălcând în opinia sa, regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, deşi a fost reprezentat de un apărător şi prin hotărâre se răspunde tuturor criticilor.

De altfel, în esenţă criticile aduse de recurentul reclamant sentinţei instanţei de fond prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează în esenţă nemotivarea hotărârii recurate care nu poate fi analizată prin intermediul acestuia motiv de casare ci raportat la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, care afirmă că s-a constatat că a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese de către instanţa de fond fără o argumentare convingătoare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste împrejurări nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reţinut că a încălcat regimului juridic al conflictelor de interese.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat în cauză nefiind interpretate sau aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 176/2010, sentinţa recurată fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 176/2010 şi a dispoziţiilor art. 70 - 71 şi 79 din Legea nr. 161/2003, recurentul-reclamat aflându-se în conflict de interese atunci când, în calitate de director al Director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi a semnat adresa nr. x/09.05.2013 şi OP-urile nr. 1001, 1104, 999 şi 1000 care au stat la baza efectuării plăţii sumei de 136.393.58 RON către S.C. B. S.R.L., societatea la care avea calitatea de asociat şi tatăl său era administrator şi asociat, încălcând dispoziţiile art. 70, 71 şi 79 din Legea nr. 161/2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prin conflict de interese se înţelege, situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, iar conform art. 71 din acelaşi act normativ "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenta deciziei şi supremaţia interesului public".

Aplicabilitatea dispoziţiilor legale susmenţionate este indiscutabilă, în condiţiile în care reclamantul exercită o funcţie de autoritate publică.

Rolul reglementării conflictului de interese este de a preveni situaţiile în care funcţionari publici, aleşii locali sau demnitarii ar sluji interesul personal, datorită existenţei unei împrejurări care le-ar aduce acestora, rudelor, prietenilor sau asociaţilor lor un anumit avantaj. Aceste situaţii includ şi împrejurările în care existenţa unor obligaţii ale funcţionarilor, aleşilor locali sau demnitarilor faţă de orice terţ ar putea afecta imparţialitatea deciziilor sale.

Aşadar, importanţa lor este dată de faptul că simpla lor existenţă prezintă un potenţial pericol de corupţie.

Or, în speţă există un interes personal al recurentului, care s-a materializat prin semnarea unor înscrisuri care favorizau o societate comercială la care era asociat împreună cu tatăl său, cu încălcarea prevederilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 şi art. 79 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Deci, A. avea un interes personal în luarea respectivelor decizii, întrucât cunoştea că aceste decizii vor produce un folos material pentru sine şi ruda sa de gradul I, astfel că avea obligaţia de a se abţine de la semnarea răspunsului prin care îşi exprima acordul cu privire la întocmirea unui contract de cesiune de creanţă pentru suma de 136.393,58 RON cu societatea B. S.R.L..

Prin semnarea contractului şi a ordinelor de plată către societatea B. S.R.L. ce îl privea pe el şi tatăl său, recurentul nu a manifestat o atitudine neutră, imparţială si obiectivă fată de interesele patrimoniale ale sale şi ale familiei sale.

Semnarea actelor în cauză reprezintă o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, tatăl recurentului obţinând venituri ca urmare a derulării contractului cu Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi unde director era chiar recurentul, acesta din urma aflându-se în situaţia în care, datorită interesului personal de natură patrimonială, nu şi-a îndeplinit atribuţiile ce îi revin în această calitate, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcţiei sale publice.

În ceea ce priveşte decizia de condamnare penală a recurentului - reclamant, aceasta nu înlătură de la aplicare răspunderea administrativă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 176/2010 pentru încălcarea regimului conflictului de interese în sensul reţinut corect prin sentinţa atacată.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanţei relaţiilor sociale şi a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât şi de natură administrativă, cu conţinut diferit, fiecare dintre acestea putând atrage sancţiuni sau interdicţii distincte astfel că o condamnare penală a persoanei vizate de procedura administrativă de constatare a unui posibil conflict de interese nu atrage încetarea acesteia în virtutea principiului "non bis în idem".

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 145/2017 din 6 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.