Securitate worker status; validity of pre-1989 police measures proposed by officer as violation of fundamental rights under O.U.G. 24/2008

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârât.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2289 pronunţată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia tardivităţii, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat calitatea de lucrător al Securităţii, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2289 pronunţată la 12 iunie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinice.

Susţine că hotărârea nu este motivată, întrucât în considerentele ei sumare nu se regăseşte nici un argument de fapt sau de drept care să sprijine soluţia pronunţată, apreciere bazată pe dispoziţiile din motivul de casare al pct. 6.

În ceea punctul 8, arată că reclamanta CNSAS, dar şi instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că reclamantul şi-a desfăşurat scurta activitate în temeiul unor acte normative care au stat la baza apărării securităţii statului român, între care: Constituţia RSR din anul 1965, Decretul nr. 130/1972, prin care s-a înfiinţat Ministerul de Interne, C. pen. şi C. proc. pen. din 1968, modificate şi completate în 1973, legislaţia internaţională în materie la care a aderat România, etc. şi nu a făcut nici o distincţie între acte personale de a propune, a sugera, a analiza oportunitatea unor măsuri de verificare şi faza de a dispune, a executa sau a îndeplini cu bună ştiinţă în mod direct şi cert anumite acte susceptibile a fi abuzive prin interpretare exagerată.

Menţionează că i se impută faptul că a propus măsuri, în scris, dar nu se aduc probe sau susţineri pertinente din care să rezulte şi că îndeplinirea, executarea, transpunerea în realitate a acelor măsuri erau necesare şi ordonate ca mijloc de prevenire justificată fată de potenţialul pericol ce îl reprezenta activitatea subiecţilor, de urmărirea penală calificată de către parchet şi de Direcţia a VI a Securităţii de la Bucureşti.

Precizează faptul că instanţa preluând integral acţiunea promovată de CNSAS, a apreciat şi susţinut în mod eronat că ar fi încălcat prevederile din Constituţia României din anul 1965 şi dreptul la o viaţă privată art. 17 din Pactul (Convenţia) ONU privind Drepturile Civile şi Politice din decembrie 1966, fără a corobora aceste texte de lege cu conţinutul de ansamblu (complet formulat) al acestor acte normative.

Arată că instanţa nu a ţinut seama nici de faptul că restrângerea şi limitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului când acestea periclitează siguranţa naţională, siguranţa publică, ordinea de drept, morala, sănătatea publică, ori când au scop săvârşirea unor fapte de natură penală, drepturi prevăzute în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale încheiată la Roma în anul 1950 (articolele 8, 9, 10 şi 11), precum şi în art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 septembrie 1948.

În acelaşi timp, instanţa la stabilirea calităţii sale de "lucrător al Securităţii" nu a avut în vedere faptul că şi C. pen. Român, aflat în vigoare în perioada sa de activitate incrimina mai multe fapte grave ca infracţiuni care atentau la Securitatea Statului între care trădarea, complotul, acţiunile duşmănoase sau diversioniste, propaganda împotriva orânduirii, apologia imperialismului şi a măsurilor ostil-anarhice, trădarea prin transmitere de secrete şi spionajul.

Totodată, nu a evaluat şi nu s-a pronunţat pe faptul că scurta sa activitate, desfăşurată numai în cadrul unităţii militare de securitate Turda/serviciul 2 a avut un pronunţat caracter de pregătire, documentare studiu şi preluarea problematicii de la ofiţerul anterior în scopul de prevenire a săvârşirii unor fapte îndreptate împotriva securităţii şi disciplinei economice.

Informaţiile sumare şi neverificate de prima sesizare pe care le-a obţinut ulterior momentului în care B.. a fost reţinut şi arestat prin mandat emis de procurorul militar, au fost prezentate pe cale ierarhică într-un mod profesional, corect şi echilibrat, fapt care este total trecut sub tăcere la analiza notei de constatare de către Colegiul CNSAS.

Solicită respingerea acţiunii, ca fiind vădit neîntemeiată, urmând să se constate că activitatea sa profesională de ofiţer de informaţii, înainte de 1989, până la momentul trecerii în rezervă la cerere, s-a desfăşurat, în deplină concordantă cu prevederile art. 41 din Constituţia României, urmând a se constata, că a acţionat permanent sub imperiul unui legământ militar (Legea nr. 14/1972), prin care a jurat "Credinţă nestrămutată poporului român şi tării. Să apar legile statului. Să execut întocmai ordinele şi cerinţele regulamentelor militare".

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, concluzii scrise şi un înscris denumit întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 20 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 iunie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar şi la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Reclamantul a solicitat să se constate calitatea de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A. şi Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă.

Motivele de casare invocate de recurentul-pârât în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurentului-pârât, care afirmă că s-a constatat calitatea sa de calitatea de lucrător al Securităţii de către instanţa de fond fără o argumentare convingătoare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reţinut că sunt îndeplinite de condiţiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se constata calitatea de lucrător al Securităţii, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A.,

În cauză pârâtul A. în calitate de angajat al fostei Securităţi, având gradul de locotenent în cadrul Inspectoratului Judeţean Cluj, Serviciul Municipal de Securitate Turda a desfăşurat activităţi de urmărire, în ceea ce îi priveşte pe numiţii B. (dosar nr. x/2035), DD (dosar nr. x), CL (dosar nr. x), C.. (dosar nr. M-F.1. 128939 CJ).

Astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, din cuprinsul actelor dosarului rezultă cu claritate, că măsurile propuse de pârât, anchetarea, verificarea relaţiilor şi anturajului, percheziţia domiciliară şi la locul de muncă, interceptarea convorbirilor şi corespondenţei cu privire la numiţii B.. (dosar nr. x/2035), D.. (dosar nr. x), E. (dosar nr. x), C.. (dosar nr. M-F.l. 128939 CJ) era pentru motive politice şi îngrădeau dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 28 din Constituţia României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

În mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond că pârâtul nu a respectat prevederile Constituţiei din 1965 privind fidelitatea faţă de ţară sau obligaţia de apărare a ţării, astfel cum susţine, a invocat ordine şi obligaţii din fişa postului pentru a justifica încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, faţă de persoane cu opţiuni politice diferite de regimul comunist sau care se aflau doar în anturajul unor astfel de persoane.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte menţionează că prin măsurile propuse recurentul-pârât a încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor verificate şi chiar dacă, au fost aprobate şi parţiale executate de alte persoane, propunerile converg spre îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin rapoartele întocmite şi măsurile propuse, pârâtul a stabilit fără putere de tăgadă că românii care nu sunt de acord cu regimul comunist trebuie pedepsiţi. Mai mult a susţinut că persoanele urmărite au trimis scrisori ce conţineau mesaje incitatoare de revoltă a populaţiei, de încetare a lucrului, nesupunere civică încălcând astfel prevederile art. 166 din C. pen. în vigoare la acea dată, ce reprezenta infracţiune contra securităţii statului. Faptul că a fost ofiţer în cadrul Departamentului Securităţii Statului pentru o perioadă scurtă de timp nu îl absolvă de consecinţele faptelor sale.

Totodată, chiar recurentul-pârât a recunoscut prin toate înscrisurile depuse la dosar că a efectuat acele propuneri, susţinând continuu că era în sarcina funcţiei sale să facă aşa, întrucât respecta legislaţia în vigoare de la acel moment, existând de altfel o diferenţă între cercetarea informativă şi cercetarea penală, context în care el a respectat toate prevederile legale.

Înalta Curte precizează că nu era necesar ca recurentul-pârât să execute personal propunerile, întrucât prin faptele sale a condus la restrângerea şi limitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului sub pretextul că persoanele urmărite, periclitează siguranţa naţională, siguranţa publică, ordinea de drept, morala, sănătatea publică, ori când au scop săvârşirea unor fapte de natură penală, drepturi prevăzute în Convenenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale încheiată la Roma în anul 1950 (articolele 8, 9, 10 şi 11), precum şi în art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 septembrie 1948.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2289 din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.