Scope of "material error" and "omission to examine grounds of cassation" under the Romanian appeal for annulment in administrative disciplinary procedure disputes

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 15.06.2017 sub nr. x/2017 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii anularea răspunsului nr. x/02.09.2016 şi obligarea pârâtului să demareze o cercetare administrativă a managerului B., în vederea sancţionării, pentru abaterile din data de 01.06.2016, cercetarea urmând să se facă de către o comisie de disciplină, cu respectarea procedurilor prevăzute de lege.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4211 din data de 19.10.2018 Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant ca neîntemeiate, a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 770/2017 şi a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, iar pe fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4211 din 19 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017 a declarat recurenta-reclamantă A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi pe fond, anularea răspunsului nr. x/02.09.2016, considerat nejustificat obligarea paratului de a demara cercetarea administrativa a managerului B. în vederea sancţionării, pentru abaterile din data de 01.06.2016, sesizate ministerului prin petiţia nr. 54387/01.09.2016, cercetarea urmând sa se facă de către o comisie de disciplina, cu respectarea procedurilor prevăzute de lege şi la plata de cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 2903 din 29 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva sentinţei nr. 4211 din 19 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

5. Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2903 din 29 mai 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat contestaţie în anulare A., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 februarie 2020, sub nr. x/2020.

Prin contestaţia în anulare s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi anularea deciziei criticate.

Susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) şi 13 din Convenţie, contestatoarea a învederat că decizia atacată este rezultatul unor erori materiale, precum şi faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe pe mai multe motive de casare formulate în cererea de recurs.

1. Omisiunea instanţei de a cerceta dacă persoana care a redactat şi semnat răspunsul nr. x/02.09.2016 avea atribuţiile necesare ca să răspundă la petiţii;

Astfel, contestatoarea a susţinut că a arătat atât în cererea de recurs cât şi în cererea de chemare în judecată, că răspunsul a fost redactat şi semnat de către o persoană care făcea parte din compartimentul de relaţii cu publicul.

Aşa cum demonstrează art. 6 din O.G. nr. 27/2002, compartimentul de relaţii cu publicul are ca atribuţii doar sa asigure legătura intre public si celelalte structuri din minister, însă nu are dreptul sa redacteze in mod corect răspunsuri la petiţii.

Prin urmare, răspunsul formulat de minister este ilegal, fiind întocmit direct de către un compartiment care nu avea dreptul sa răspundă la niciun fel de peţite. Nu are importanta aşa-zisa corectitudine a conţinutului, acest aspect fiind irelevant atât timp cat timp actul in sine este ilegal, fiind emis de către o persoana care si-a depăşit competentele legale.

2. Omisiunea instanţei de a cerceta motivul de recurs cu privire la nerespectarea art. 13 din O.G. nr. 27/2002, care prevede ca răspunsul trebuia semnat si de conducătorul autorităţii (ministrul sănătăţii);

Instanţa a omis să se pronunţe cu privire la încălcarea art. 13 din O.G. nr. 27/2002, care prevede ca pe răspunsul la o petiţie trebuie sa existe doua semnături, una din ele fiind cea a conducătorului autorităţii:

Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice ori de persoana împuternicită de acesta, precum şi de şeful compartimentului care a soluţionat petiţia.

Lipsind semnătura ministrului, răspunsul este ilegal si lovit de nulitate, întrucât nu a fost niciodată aprobat de către conductorul autorităţii publice.

Pretinsa corectitudine a conţinutului este irelevanta, întrucât ministrul nu si-a asumat răspunderea cu privire la răspunsul trimis.

3. Omisiune şi eroare materială: instanţa nu a cercetat jurisprudenţa în materie civilă legată de încadrarea managerilor de spital ca funcţionari publici şi a negat că ar exista o jurisprudenţă relevantă în acest sens;

Contestatoarea a arătat că în cererea de recurs a afirmat că există mai multe sentinţe judecătoreşti definitive care arată că managerii spitalelor publice sunt consideraţi a fi funcţionari publici sau asimilaţi acestora. A menţionat în acest sens şi un exemplu de sentinţă, considerând că este suficient şi relevant.

Instanţa a respins argumentul fără să cerceteze jurisprudenţa în domeniu, afirmând ca sentinţa menţionată "nu este relevantă pentru a se putea reţine că ar exista o jurisprudenţa în sensul că managerii de spital ar avea calitatea de funcţionari publici."

Cu toate acestea, instanţa de recurs nu a cercetat daca mai există şi alte sentinţe care să reglementeze acest aspect.

In contradicţie cu cele reţinute de instanţă, contestatoarea arată că există o jurisprudenţă clara, formată din mai multe hotărâri definitive, care arată că managerii spitalelor publice sunt funcţionari publici sau asimilaţi acestora.

4. Eroare materială: instanţa afirmă că managerii spitalelor publice nu sunt numiţi in funcţie prin act administrativ unilateral, deşi legea 95/2006 arată contrariul, iar B. a fost numită ca manager prin ordinele MS 1363/2006, nr. 2884/2010, nr. 62/2014 etc.

La pag. 5 din hotărâre, instanţa încearcă să arate că există o diferenţă majoră între funcţionarii publici şi managerii spitalelor publice. In acest sens, instanţa pretinde, în mod eronat, că managerii nu sunt numiţi în funcţie prin acte administrative unilaterale.

5. Omisiune: instanţa a omis sa cerceteze daca procedura prevăzută de H.G. nr. 1344/2007 trebuia respectată chiar şi în cazul în care persoana reclamată nu era funcţionar public.

Contestatoarea a susţinut că prin cererea de recurs a demonstrat că procedura prevăzută de H.G. nr. 1344/2007 trebuia respectată chiar şi în cazul în care persoana reclamată nu era funcţionar public.

6. Eroare materiala: instanţa a considerat, în mod greşit, ca ar fi impus Ministerului Sănătăţii, prin petiţia 54387/01.09.2016 să o sancţioneze pe B. in baza Legii 188/1999;

7. Eroare materială şi omisiune: instanţa a considerat că Ministerul Sănătăţii a analizat şi a răspuns legal la petiţia 54387/01.09.2016, stabilind că B. nu este funcţionar public;

Instanţa nu putea reţine că Ministerul a "soluţionat" legal petiţia 54387/01.09.2016 din moment ce in textul ei nici măcar nu este menţionat numele persoanei reclamate, B..

8. Eroare materiala si omisiune: instanţa consideră, in mod eronat, că nu se aplica H.G. nr. 1344/2007, însă nu poate sa demonstreze aplicarea unei proceduri alternative;

Instanţa de recurs a apreciat ca nu sunt aplicabile procedurile stabilite de H.G. nr. 1344/2007, însă nu a putut demonstra ca se aplica alte acte normative in cazul managerilor de spital. Mai mult, instanţa chiar a reţinut ca legea 7/2004 si 477/2004 nu reglementează proceduri proprii de sancţionare.

În fine, recurenta a solicitat anularea hotărârii atacate şi soluţionarea fondului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Sănătăţii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, susţinând că argumentele expuse de contestatoare nu se încadrează în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

II. Soluţia asupra contestaţiei în anulare

II.1. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimată, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. În speţă, decizia nr. 2903 din 29 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost comunicată contestatoarei A. la data de 29.01.2020, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanţei de recurs, iar contestaţia în anulare a fost înregistrată, la data de 14.02.2020, înăuntrul termenului de 15 zile, prevăzut de teza I a textului de lege anterior indicat.

Pentru aceste considerente, se constată că, în cauză a fost respectat de contestator termenul de 15 zile prevăzut de teza I a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., pentru depunerea prezentei contestaţii în anulare.

II.2. Înalta Curte analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3din C. proc. civ., text de lege pe care contestatoarele şi-au întemeiat cererea:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. 3. Instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen"

Pentru a fi incident cazul de cazare prevăzut de punctul 2, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestaţia să fie pronunţată în soluţionarea căii de atac a recursului, iar contestatoarea să invoce existenţa unor erori materiale, săvârşite de instanţa de control judiciar, care au influenţat soluţia astfel pronunţată. În definirea cazului de contestaţie în anulare privitor la existenţa unor erori materiale, textul de lege are în vedere greşelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunţate şi pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Totodată, reţine Înalta Curte, contestaţia în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părţii care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenţionat ca, pe calea contestaţiei în anulare, să deschidă părţilor posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie şi/sau legalitate ale hotărârii judecătoreşti, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză, contestatoarea nu invocă o greşeală materială a instanţei de recurs, cu privire la date sau elemente ale dosarului cauzei. Motivele expuse în contestaţia în anulare se referă la însăşi legalitatea deciziei atacate, contestatoarea formulând critici cu privire la modalitatea de apreciere, de către instanţa de recurs, a conţinutului cererii lor de recurs, din perspectiva actului prin care sunt numiţi managerii de spitale, ori din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

Contestatoarea invocă, deci, o pretinsă greşeală de judecată în interpretarea şi aplicarea normelor procedurale, susţineri în raport de care Înalta Curte constată că motivele contestaţiei în anulare nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Prin promovarea prezentei contestaţii în anulare, titulara căii de atac urmăreşte să obţină rejudecarea cauzei pentru motive de pretinsă nelegalitate a deciziei atacate, demers inadmisibil în raport de condiţiile de exercitare ale contestaţiei în anulare, care vizează, astfel cum s-a arătat anterior, doar greşeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar nu presupuse greşeli de judecată.

În ceea ce priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În cauză, argumentele asupra cărora contestatoarea susţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe, nu au fost motive de recurs, recurenta susţinând în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că instanţa de fond a refuzat să se pronunţe pe anumite probleme formulate în cererea de chemare în judecata, judecând în schimb aspecte străine de natura cauzei, nestabilind dacă Ministerul Sănătăţii a respectat procedura prevăzută de H.G. nr. 1344/2007 privind cercetarea disciplinară, analizarea faptelor disciplinare cuprinse în sesizarea nr. 54387/01.09.2016 precum şi a faptului dacă B. poate sau nu fi sancţionată pentru afirmaţiile jignitoare făcute în public.

Din analiza considerentelor deciziei atacate, se poate observa că instanţa de recurs a constatat că prima instanţă a verificat în prealabil dacă, managerului Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, d-na B., i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplinară, de a cărui rezultat depindea în mod firesc necesitatea verificării celorlalte susţineri ale reclamantei şi ajungând la concluzia că managerului spitalului nu i se aplică aceste dispoziţii, analiza acestor susţineri ale reclamantei referitoare la respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1344/2007, existenţa faptelor cu caracter disciplinar cuprinse în sesizarea nr. 54387/01.09.2016 precum şi o eventuală sancţionare a d-nei B., pentru afirmaţiile apreciate ca fiind jignitoare făcute în public, a devenit de prisos, astfel încât, în mod legal nu au mai fost analizate de către instanţa de fond.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În acest context, se reţine că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanţa de recurs, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentă-reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel încât aceasta respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, considerentele deciziei atacate respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, întrunind rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Temeiul legal al soluţie adoptate

Având în vedere considerentele expuse şi ţinând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei, invocată de intimatul Ministerul Sănătăţii.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2903 din 29 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2017. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.