Lawyer disciplinary appeal declared null for failing to cite cassation grounds; original disciplinary sanction upheld

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.11.2016, sub numărul x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România si Baroul Hunedoara, în temeiul prevederilor art. 88 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, a formulat contestaţie împotriva Deciziei disciplinare nr. 10 din 22.04.2016 pronunţată de Comisia Centrală de Disciplină a U.N.B.R. în dosarul nr. x/2016, comunicată în data de 11.10.2016, decizie prin care instanţa disciplinară a "respins ca nefondată contestaţia formulată" de reclamant şi a hotărât "menţinerea deciziei disciplinare nr. 1 din data de 18.11.2015, pronunţată de Comisia de Disciplină a Baroului Hunedoara în dosarul nr. x/2015", precum şi împotriva Deciziei disciplinare nr. 1 din data de 18.11,2015 pronunţată de Comisia de Disciplină de pe lângă Baroul Hunedoara în dosarul nr. x/2015.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 1947 din 25 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contraditoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Hunedoara, ca neîntemeiată.

- A respins cererea pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1947 din 25 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul reclamantul A., invocând prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamantul B. a criticat sentinţa atacată, susţinând în esenţă:

Acţiunea presupus nelegală s-a rezumat la exprimarea dorinţei de a fi angajat ca şi consilier juridic de societatea la care prestam activitatea de avocat colaborator, în virtutea colaborării cu Cabinetul de avocat "C.".

Cabinetul avea o relaţie contractuală extinsă cu societatea, derulată de peste 10 ani, pe mai multe arii de drept şi totodată, prin mai mulţi avocaţi titulari sau colaboratori ai Cabinetului, respectiv prin 3-4 avocaţi în afara sa.

Reclamantul a arătat că a fost fost cooptat de Cabinet în anul 2011, la solicitarea societăţii D., tocmai pentru a suplini necesitatea societăţii de a avea un jurist în interior, în vederea asistării acesteia la derularea şi gestionarea curentă a problematicilor ce necesitau aport juridic de specialitate. Astfel, perfectarea contractului de colaborare dintre el şi Cabinet a determinat o ajustare a Contractului de asistenţă juridică dintre societate şi Cabinet strict sub aspectul adăugării onorariului subsemnatului, aşa cum acesta a fost negociat de părţi. Relevanţa acestui aspect este dată de imposibilitatea ca plecarea sa din Cabinet la societate să afecteze clientela Cabinetului, respectiv substanţa colaborării dintre Cabinet şi societate, care ar fi suferit strict sub aspectul diminuării onorariilor negociate cu retribuţia aferentă muncii mele, încasată de Cabinet şi transferată ulterior subsemnatului. Aceste detalii faptice ar fi putut fi probate pe tot parcursul dezbaterii fondului, atât în etapa disciplinară administrativă, căt şi în faţa Curţii de Apel, prin depunerea în probaţiune a contractului dintre societate şi Cabinet sau prinaudierea ca martor a reprezentantului societăţii sau chiar a d-nei Av. loviţoni. Probatoriul propus a fost respins atât în etapa administrativă cât şi de instanţa fondului.

Atât societatea, cât şi Cabinetul, erau perfect conştiente de caracterul dependent, sub aspect fiscal, al activităţii sale de avocat "in-house", motiv pentru care cooptarea sa ca şi salariat a fost dezbătută de mai multe ori, fiind de notorietate perspectiva inevitabilei sale angajări. Este adevărat că a solicitat într-o primă fază decalarea acestui moment datorită dorinţei de a promova examenul de definitivat în profesie.

Prin urmare, la începutul lui martie 2015, arată recurentul, nu a făcut altceva decât să readucă în dezbaterea dintre societate şi Cabinet posibilitatea angajării sale cu contract de muncă la societate (nu a colaborării sale cu societatea în calitate de avocat, cum eronat a reţinut prima instanţă în paragraful 6 al paginii 14 din sentinţa recurată).

Recurentul consideră că în cauză s-a reţinut o încadrare juridică complet eronată, câtă vreme fapta ce i se impută nu întruneşte sub niciun aspect caracteristicile unei abateri disciplinare, aşa cum acestea au fost reţinute de instanţa administrativă si a fondului.

La o analiză obiectivă a textelor de lege relevante, nu există niciun mijloc nelegal sau fraudulos la care să fi apelat pe parcursul demersului său, cum de altfel nu există nici consecinţa unui presupus astfel de demers, deturnarea clientelei Cabinetului, singurul perdant din toată speţa fiind însuşi reclamantul, care a fost nevoit să abandoneze atât colaborarea cu Cabinetul, cât şi cu societatea, în urma deciziilor şi acţiunilor d-nei Av. loviţoni.

În concluzie, instanţele chemate până în acest moment la judecarea prezentei cauzei, au procedat în mod complet nelegal la încadrarea unei fapte inexistente ca abatere disciplinară.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor, invocată din oficiu, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, se observă că recurentul nu circumstanţiază în niciun mod critica potrivit căreia hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulţumire a părţilor cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată, interpretarea probelor administrate şi reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi de drept descrisă în cuprinsul acţiunii şi a întâmpinării nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.

Deoarece recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii cu privire la probele administrate în cauză, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va constata nulitatea recursului.

De asemenea, în temeiul, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 600 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul UNBR.

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1947 din 25 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 600 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.