Insolvent insurer guarantee fund liability: obligation to pay disability benefits and statutory interest despite limited professional aptitude

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 10390/31.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în sensul obligării pârâtului la plata către numitul A., pe lângă sumele menţionate în decizie, si a prestaţiei lunare de 800 RON începând cu data de 19.01.2017 întrucât din actele medicale rezultă în continuare diminuarea capacităţii sale de muncă; obligarea Fondului la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirea solicitată, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1558 din 30 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR.

A anulat parţial decizia nr. 10390/31.10.2017, în ceea ce priveşte neaprobarea la plată a unei prestaţii lunare în valoare de 800 de RON.

A obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata prestaţiei lunare menţionate, începând cu data de 19.01.2017, la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile recurate, respingerea contestaţiei, ca nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei şi a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Soluţia instanţei de fond este greşită şi vine în contradicţie cu prevederile art. 4 lit. b) si e si art. 6 din H.G. nr. 56/2012, respectiv cu prevederile actului normativ care stabileşte in cauza de fata ce se înţelege prin capacitate de munca in privinţa intimatului care este angajat MAI.

Astfel, acest act normativ stabileşte la art. 4 lit. b) ca prin capacitatea de munca se înţelege "aptitudinea persoanelor prevăzute la art. 2 din hotărâre faţă de îndeplinirea serviciului militar/în poliţie/în administraţia naţională a penitenciarelor şi reprezintă raportul între posibilităţile anatomo-funcţionale individuale şi solicitarea profesionala specific."

Totodată la art. 4 lit. e) este definită incapacitatea adaptativă - respectiv "noţiune ce exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural şi social, fiind generată de tulburări morfologice şi funcţionale diverse şi exprimată procentual în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normal."

In funcţie de aceste definiţii, in cadrul art. 6 este stabilita incapacitatea de munca, si respectiv încadrarea intr-un grad e invaliditate in funcţie de diagnosticul funcţional.

Prin urmare actul normativ aplicabil in cauza de fata - in raport de calitatea de militar a intimatului - stabileşte atât conţinutul noţiunii de capacitate de munca, cat si criteriile şi normele de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă şi încadrarea în grade de invaliditate pentru angajaţii vizaţi de acest act normativ. Potrivit aceluiaşi act normativ, capacitatea de munca în cazul acestor persoane se stabileşte de comisiile de expertiză medico-militară de pe lângă spitalele din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională .

In acest sens, recurentul susţine ca s-a raportat la înscrisurile depuse de intimat in susţinerea pretenţiilor sale, in mod special la Decizia medicala A6S9/7 din 31.08.201, potrivit cu care intimatul are o deficient funcţionala si incapacitate adaptiva uşoara, in procent de 25% si NU menţionează nimic fata de pierderea capacităţii de munca.

Pentru a putea constata daca deficienta funcţionala si incapacitatea adaptiva uşoara, in procent de 25% înseamnă o pierdere a capacităţii de munca- in lipsa unei menţiuni in acest sens pe actul medical prezentata in susţinerea pretenţiilor- trebuie observate prevederile art. 6 din acelaşi act normativ, care stabilesc faptul ca prin incapacitate adaptativă uşoară(20-49%) diagnosticul este deficienţă uşoara- iar semnificaţia este "afectează nesemnificativ activităţile cotidiene şi profesionale; pot apărea contraindicaţii privind activitatea profesională/recomandări privind schimbarea locului de muncă; capacitatea de muncă este păstrată".

In concluzie, actul normativ stabileşte că în caz de deficienţă uşoara, capacitatea de munca este păstrata, pentru ca în cazul deficienţei medii/accentuate/grave capacitatea de munca este pierduta, în tot sau în parte, Fondul nefăcând altceva decât sa aplice norma legala la pretenţiile intimatului, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015.

Nici in privinţa obligării la plata dobânzii legale la suma stabilita "pana la data plaţii efective" soluţia instanţei de fond nu este una legală, având in vedere ca prin aceasta dispoziţie se încalcă prevedrile art. 2~alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ale art. 11 din acelaşi act normativ, precum si prevederile art. 21 din Norma 16/2015.

Legea 213/2015 se aplica cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, având in vedere faptul ca FGA este constituit si funcţionează ca schema de garantare în domeniul asigurărilor ce are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând plata creanţelor de asigurări in cazul falimentului unui asigurător pentru creditorii de asigurări care urmează procedura administrativa de plata prevăzuta de acesta lege, in acest sens fiind dispoziţiile art. 2 alin. (3) din lege, citam:"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţi."

Totodată, art. 21 din Norma 16/2015, prevede că:" Fondul asigură plata despăgubirilor/indemnizaţiilor către creditorii de asigurări ai asigurătorilor aflaţi în faliment, în limitele plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de prezenta normă."

FGA nefiind un asigurător, nesubstituindu-se asigurătorului in raportul juridic de asigurare - obligaţiile sale fiind obligaţii proprii, noi, ex legem si nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor - ca instituţie de drept public nu poate fi supusa aceluiaşi regim cu cel aplicabil unui asigurător, care,eventual, ar avea atât obligaţia reparării integrale a prejudiciului cat si eventuale penalităţi sau dobânzi asumate contractual sau datorate delictual, astfel ca obligarea sa la plata dobânzii legale nu are niciun suport legal si vine in contradicţie cu dispoziţiile Legii 213/2015 care stabilesc expres titlul cu care Fondul poate face plaţi, respectiv poate fi obligat sa o facă.

In ce priveşte dobânda penalizatoare, art. 1 din Ordonanţa prevede: "Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti". Prin urmare textul impune existenta unei "convenţii" pentru stabilirea ratei dobânzii, o astfel de convenţie neexistând în cauză .

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 22.11.2015, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului B., care, pe fondul neadaptării vitezei la condiţiile de carosabil şi a consumului de alcool, l-a vătămat pe reclamantul A., lucrător de poliţie în cadrul MAI şi a provocat decesul colegului său aflat pe locul din dreapta al autospecialei de poliţie, C..

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/05.06.2017, contestatorul A. a solicitat plata sumei de 300.000 de RON daune morale; 2957,58 RON daune materiale; 17.000 de RON, reprezentând prestaţie periodica stabilita in suma globala, pentru perioada cuprinsa intre data producerii faptei (22.11.2015) si data pronunţării sentinţei penale nr. 130/2017 din data de 19.01.2017, pronunţata de Judecătoria Galaţi (22.11.2015 - 19.01.2017); 2000 RON cheltuieli de judecata in fond; 48000 RON cheltuieli de judecata in apel, precum si suma de 800 RON prestaţie lunara, începând cu data de 19.01.2017, data pronunţării sentinţei penale si pana la recuperarea totala a capacităţii de munca, conform sentinţei penale si pana la recuperarea totala a capacităţii de munca, conform raportului de expertiza medicala nr. 68909/2072/06.12.2016/726/08.12.2016 emis de Institutul de Expertiza Medicala si Recuperare a Capacităţii de Munca.

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă prin Decizia nr. 10390/31.10.2017.

Curtea de apel a admis cererea reclamantului şi a anulat parţial Decizia nr. 10390/31.10.2017, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata prestaţiei lunare de 800 de RON, începând cu data de 19.01.2017, la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii efective, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile 4 lit. b) si e si art. 6 din Anexa la H.G. nr. 56/2012, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. b) din H.G. nr. 56/2012, la care face referire şi recurentul, prin capacitatea de munca se înţelege "aptitudinea persoanelor prevăzute la art. 2 din hotărâre faţă de îndeplinirea serviciului militar/în poliţie/în administraţia naţionala a penitenciarelor şi reprezintă raportul între posibilităţile anatomo-funcţionale individuale şi solicitarea profesională specific".

Incapacitatea adaptativă este definită de art. 4 lit. e) ca fiind "noţiune ce exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural şi social, fiind generată de tulburări morfologice şi funcţionale diverse şi exprimată procentual în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normal".

Prevederile art. 6 stabilesc incapacitatea de munca, si respectiv încadrarea intr-un grad de invaliditate in funcţie de diagnosticul funcţional:

"-fără deficienţă funcţională (incapacitatea adaptativă 0-19%) - exprimă limitele largi ale normalului;

- deficienţă uşoară (incapacitatea adaptativă 20-49%) - afectează nesemnificativ activităţile cotidiene şi profesionale; pot apărea contraindicaţii privind activitatea profesională/recomandări privind schimbarea locului de muncă; capacitatea de muncă este păstrată;

- deficienţă medie (incapacitatea adaptativă 50-69%) - limitează capacitatea adaptativă la mediul profesional în privinţa programului sau a locului de muncă; capacitatea de muncă este redusă cu cel puţin jumătate faţă de standard;

- deficienţă accentuată (incapacitatea adaptativă 70-89%) - împiedică desfăşurarea unei activităţi profesionale în sistemul organizat de muncă; capacitatea de muncă este pierdută în totalitate;

- deficienţă gravă (incapacitatea adaptativă 90-100%) - pierde, pe lângă capacitatea de muncă, şi pe cea de autoservire".

Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual redat, Înalta Curte constată că în acord cu prima instanţă că împrejurarea că reclamantul are o deficientă funcţională şi incapacitate adaptivă uşoară, în procent de 25%, situaţie ce se încadrează la "deficienta uşoara", nu înseamnă că poate fi încadrat la o "afectare nesemnificativa a activităţii cotidiene si profesionale, cu păstrarea capacităţii de munca", întrucât în schema prevăzută de legiuitor este precizat faptul că incapacitatea cuprinsă între 20%-49% se încadrează la categoria deficienţă uşoară ce are aptitudinile AL şi IPALR în dreptul cărora este precizat "Apt limitat în timp de pace şi război/Apt limitat pentru îndeplinirea serviciului în poliţie/Apt limitat pentru îndeplinirea serviciului în sistemul administraţiei penitenciare/Inapt pentru serviciul militar în timp de pace, apt limitat la război/Inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliţie în timp de pace, apt limitat la război/Inapt pentru îndeplinirea serviciului în sistemul administraţiei penitenciare, apt limitat la război"

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, prin Decizia medicală nr. A689/7 din 31.08.2017, emisă de Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul Militar de Urgenţă "Dr. D." Galaţi, s-a stabilit că reclamantul-intimat este apt limitat pentru îndeplinirea serviciului de poliţie.

Totodată, Înalta Curte constată că prin criticile formulate, recurentul-pârât încearcă să repună în discuţie aspecte stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa nr. 130 din data de 19.01.2017, pronunţată de Judecătoria Galaţi, definitivă prin decizia penală nr. 531/A/10.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.

Prin sentinţa penală nr. 130 din data de 19.01.2017, pronunţată de Judecătoria Galaţi, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 531/A/10.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, s-a stabilit că intimatul/reclamant A. are o incapacitate adaptativă de 30%.

Deşi sentinţa penală nr. 130 din data de 19.01.2017, pronunţată de Judecătoria Galaţi, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 531/A/10.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, totuşi aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.

Or, câtă vreme prin hotărârile judecătoreşti menţionate s-a stabilit că incapacitatea adaptativă a reclamantului este de 30% (adică în aceeaşi marjă de 20-49% prevăzută de H.G. nr. 56/2012), sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora capacitatea de munca a reclamantului este păstrată, pe motiv că doar în cazul deficienţei medii/accentuate/grave capacitatea de munca este pierduta, în tot sau în parte.

De asemenea, având în vedere că despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului referitoare la faptul FGA nefiind un asigurător, nesubstituindu-se asigurătorului in raportul juridic de asigurare, nu poate fi supus aceluiaşi regim cu cel aplicabil unui asigurător, care,eventual, ar avea atât obligaţia reparării integrale a prejudiciului cat si eventuale penalităţi sau dobânzi asumate contractual.

În acest sens, se reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că în cauză sunt aplicabile considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, potrivit cărora plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului- pârât sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

1. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 30 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.