Hospital wins guarantee-fund coverage for insolvent RCA insurer's accident claim; Fund's creditor-status challenge rejected.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 07.08.2017 sub nr. de mai sus reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" IAŞI a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 7389/06.07.2017 prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/26.05.2017, privind suma de 1831,045 RON reprezentând contravaloare cheltuieli de spitalizare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 814 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată şi a anulat decizia nr. 7389/06.07.2017, obligând pârâtul la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 1831,045 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile recurate, respingerea contestaţiei, ca nefondată, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea deciziei nr. 7389/06.07.2017.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5,6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei şi a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Creanţa pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare, iar Fondul efectuează plăţi din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări - deţinători ai unei/unor creanţe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Definiţiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanţă de asigurare" se raportează însă la o situaţie premisă, şi anume falimentul asigurătorului şi intervenţia Fondului pentru protecţia acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.

Legea nr. 213/2015 prevede ca, Fondul de garantare a asiguraţilor asigura efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări deţinători ai unei/unor creanţe de asigurare, potrivit condiţiilor si plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiţionează plata creditorului de asigurări de existenţa unei creanţe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Or, este evident ca unităţile spitaliceşti nu sunt deţinătoare de creanţe de asigurare, în condiţiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare. Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cat si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor in baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, si nu din alte raporturi juridice, care in opinia noastră reprezinta/pot reprezenta creanţe chirografare si nu de asigurări.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acţiune în pretenţii civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-si recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, aşa cum de altfel se retine si în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii.

Unitatea medicală nu este îndreptăţită să solicite direct despăgubiri de la Fond, urmând procedura necontencioasă de plată în fata Fondului, decât dacă are calitatea de asigurat.

Răspunderea asiguratorului este una contractuală în baza contractului de asigurare al cărui conţinut este reglementat de Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

În cazul dedus judecăţii, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiar persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor (ceea ce rezultă şi din Decizia 22/2017 a ICCJ).

Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condiţiile în care dovedeşte plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilităţile FGA, în condiţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 şi art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.

În opinia recurentului, în mod greşit, instanţa de judecată a obligat direct FGA la plata sumei de plată, încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cererea de plata pe fondul ei, deşi FGA nu a analizat-o decât din perspectiva excepţiei lipsei calităţii de creditor de asigurare. In aceste condiţii, practic judecătorul de fond s-a substituit Comisiei FGA, unica autoritate cu atribuţii in analizarea unei cereri de plata prin prisma documentelor justificative.

Soluţia pe care instanţa de fond o putea pronunţa, ca urmare a constatării calităţii de creditor asigurare a spitalelor, era aceea de a obliga FGA la analizarea pe fond a acesteia conform motivelor di sentinţa.

Aceasta soluţie a judecătorului de fond nu cuprinde nicio motivare, astfel ca prin prisma acestui aspect înţelege a critica soluţia si din perspectiva art. 488 punctul 6 C. proc. civ.

Or, in condiţiile in care, in situaţia dedusa judecaţii, analiza de fond a cererii de plata nu a mai efectuata, in opinia noastră, in acest context, intimatul-reclamant nu poate avea abilitarea legala obţine plata despăgubirilor direct in instanţa, fără parcurgerea in prealabil a procedurii administrativi configuraţia legala a analizei dosarului de dauna si a creanţei de asigurare de care aceasta se prevalează.

În fine, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sf Spiridon Iaşi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 29.06.2012, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului A., care a cauzat vătămarea corporală a numitei B., aceasta necesitând cheltuieli de spitalizare suportate de reclamant, în cuantum de 1831,045 RON.

Prin sentinţa penală nr. 2146/05.07.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 84/2017, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, S.C. C. S.A., a fost obligat la plata sumei de 1831,045 RON către reclamant, în calitate de parte responsabilă civilmente.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei C. S.A..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă prin Decizia nr. 7389/05.07.2016, pe motiv că reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 2146/05.07.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul penal nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 84/13.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi a fost admisă formulată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi şi a fost obligată S.C. C. S.A. la plata sumei de 1831,045 RON.

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sfântu Spiridon Iaşi are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilităţi juridice conferă părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deşi sentinţa penală nr. 2146/05.07.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul penal nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 84/13.02.2017 a Curţii de Apel Iaşi, nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.

Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2016, care în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Iaşi este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Recurentul pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii C. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

În temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., însă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Iaşi este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

În acest context, se constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de aproba cererea de plată în sumă de 1831,045 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegal, astfel că hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului- pârât sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cauză nefiind încălcată vreo regulă de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii, susţinerea recurentului privind lipsa calităţii de creditor de asigurare fiind analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanţa de fond a analizat toate motivele şi argumentele invocate de părţi, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată. Hotărârea pronunţată răspunde exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

Faţă de acestea, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

1. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 814 din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.