Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2447/2020 AI generated

Administrative reassignment of a prosecutor: adequacy of motivation and discretion to modify duties without disciplinary sanction

Case Number Decizia nr. 2447/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice rejected the appeal as unfounded, thereby upholding the appeal court's dismissal of the action and leaving the administrative decision in force. The dispute concerned a prosecutor's challenge to an internal order that transferred him from the Judicial Documentation and Statistics Service to the General Registry and Public Relations Service, where he argued the measure was arbitrary, unreasoned, and constituted a disguised disciplinary sanction violating his rights. The court determined that the administrative act was properly reasoned by referencing preceding administrative notes and the rejection of a pre-complaint, and that the transfer was a legitimate exercise of the prosecutor general's discretionary power to allocate staff based on institutional needs and specialization, not exceeding legal limits under Articles 65, 76, and 118 of Law No. 304/2004 and Article 14 of the Internal Regulations of Prosecution Services, nor constituting a disciplinary transfer under Article 100 of Law No. 303/2004.

Legislator headnote

AI generated

art. 493 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, art. 118 din Legea nr. 304/2004; Administrative reassignment of a prosecutor: adequacy of motivation and discretion to modify duties without disciplinary sanction: The dispute concerned a prosecutor's challenge to an internal order that transferred him from the Judicial Documentation and Statistics Service to the General Registry and Public Relations Service, where he argued the measure was arbitrary, unreasoned, and constituted a disguised disciplinary sanction violating his rights. The court determined that the administrative act was properly reasoned by referencing preceding administrative notes and the rejection of a pre-complaint, and that the transfer was a legitimate exercise of the prosecutor general's discretionary power to allocate staff based on institutional needs and specialization, not exceeding legal limits under Articles 65, 76, and 118 of Law No. 304/2004 and Article 14 of the Internal Regulations of Prosecution Services, nor constituting a disciplinary transfer under Article 100 of Law No. 303/2004.

Keywords

AI generated
duty of the prosecutor administrative discretion disciplinary transfer action by staff judicial law staff regulations

Cited Legislation

AI generated
art. 493 C. proc. civ
106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) C. proc. civ
6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate în prezenta cauză se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când instanţa de fond a interpretat sau aplicat greşit normele de drept material, astfel că vor fi analizate din această perspectivă.
art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004
Prin urmare, în exercitarea controlului judecătoresc asupra legalităţii şi oportunităţii actului contestat, Înalta Curte constată că intimatul nu a manifestat un exces de putere care, în înţelesul prevederilor art. 2 alin.
art. 118 din Legea nr. 304/2004
76 şi art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a art.
art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
Astfel, conform prevederilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004"(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv", iar potrivit dispoziţiilor art.
art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004
Prin urmare, în exercitarea controlului judecătoresc asupra legalităţii şi oportunităţii actului contestat, Înalta Curte constată că intimatul nu a manifestat un exces de putere care, în înţelesul prevederilor art. 2 alin.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare

Main ground for the dismissal of the appeal as unfounded, allowing the court to uphold the first-instance decision in administrative litigation.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule governing the rejection of the appeal in civil/administrative procedure.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 15.03.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din cadrul Ministerului Public, anularea în parte a Ordinului nr. 143/25.07.2016 al Procurorului General al P.Î.C.C.J., în sensul revenirii la situaţia anterioară emiterii lui şi, în consecinţă, revenirea reclamantului pentru desfăşurarea activităţii la Serviciul de Documentare şi Statistică Judiciara, din cadrul P.I.C.C.J., secţia de Resurse Umane şi Documentare, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 363 din 2 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 363 din 2 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Astfel, recurentul a susţinut că, în mod nelegal, prima instanţă a reţinut că actul administrativ atacat, respectiv Ordinul nr. 143/2016 al Procurorului General al P.I.C.C.J. ar fi motivat.

In realitate, actul atacat nu cuprinde absolut nicio motivare, ceea ce atrage calificarea măsurii adoptate ca fiind arbitrare, cu consecinţa anulabilităţii actului.

Singura modalitate pe care prima instanţa a utilizat-o în încercarea de a crea o aparenţă de legalitate actului atacat a fost achiesarea necritică la susţinerea intimatului - pârât potrivit căreia motivarea inexistentă ar fi suplinită de pasaje din cuprinsul altor 2 înscrisuri emanând de la acesta (o nota nr. x/2016 şi respectiv adresa de comunicare a respingerii plângerii prealabile).

Astfel, în nota nr. x/2016 a PJ.C.C.J. - S.R.U.D. se face exclusiv trimitere generică la:

"numărul mare de petiţii adresate PJ. C. civ..J.";"numărul mare de audienţe solicitate de cetăţeni "; "trecerea unui alt procuror la un alt compartiment"; este vorba despre procurorul care îşi desfăşura activitatea, până la data ordinului, la compartimentul unde a fost mutat recurentul-reclamant.

Or, nu se poate considera, în nici o măsură, că referirile din cuprinsul acestei note ar reprezenta o motivare a măsurii luate împotriva recurentului - reclamant, în condiţiile în care aceste referiri au un caracter extrem de general, putând fi invocate pentru oricare dintre procurorii oricărei unităţi, în orice moment.

Aşa fiind, dată fiind necesitatea cunoaşterii raţiunii emiterii actului administrativ atât de către destinatarul acestuia, cât şi de către instanţă, obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o condiţie de legalitate a acestuia, sancţiunea pentru nemotivarea actului administrativ neputând fi decât anularea lui.

Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului, fiind necesară justificarea raţiunilor de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării lui.

Necesitatea motivării în fapt şi în drept, într-o măsură suficientă şi de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată a fost statuată în mod indubitabil în jurisprudenţa naţională şi comunitară.

Astfel, în decizia nr. 1580/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a reţinut că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituţia României prevede în art. 31 alin. (2) obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice, dar şi asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitra/iu.

In lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concerto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Totodată, în jurisprudenţa europeană s-a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât sa li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C - 367/1995).

Prin urmare, în special actele administrative individuale care sunt defavorabile unei persoane trebuie motivate, în contextul în care motivarea constituie o garanţie contra arbitrariului şi numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Motivarea actului administrativ este menită a evita dobândirea de către autoritatea administrativă a unei puteri discreţionare, precum şi a asigura exercitarea de către subiectul de drept căruia i se adresează a dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, condiţie a cărui nesocotire atrage anulabilitatea actului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1384/2008).

Absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

Sub un al doilea aspect, în mod nelegal a reţinut prima instanţă în considerentele sentinţei atacate că măsura dispusă prin actul contestat a fost justificată de necesităţile activităţii instituţiei.

In realitate, măsura a avut drept efect modificarea substanţială a atribuţiilor de serviciu şi a felului muncii recurentului - reclamant.

In acest sens, nu are relevanţă că atât Serviciul de Documentare şi Statistică Judiciară (în cadrul căruia reclamantul a fost repartizat la momentul revenirii de la DJ.I.C.O.T. la P.I. C. civ..J) cât şi Serviciul Registratură Generală, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul sunt în cadrul secţiei Resurse Umane şi Documentare, în condiţii/e în care felul muncii în cadrul celor două servicii este total diferit.

Faptul că recurentului-reclamant i-a fost modificat felul muncii este recunoscut, în mod indirect, chiar de către intimatul-pârât care, în întâmpinarea formulată în cauză, arată că recurentul-reclamant ar fi persoana indicată să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Serviciului Registratură Generală, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul având în vedere că acesta este "specializat în activitatea de urmărire penală, specializare necesară în rezolvarea memoriilor, cererilor şi plângerilor, care presupune valorificarea experienţei de urmărire penală şi este similară acesteia ".

Sub un al treilea aspect, în mod nelegal a reţinut prima instanţă în considerentele sentinţei atacate că măsura dispusă prin actul contestat nu ar echivala, prin prisma efectelor produse, cu o sancţionare disciplinară nelegală.

Astfel, măsura instituită prin Ordinul nr. 143/2016 - în ceea ce-i priveşte pe recurentul-reclamant - a avut ca efect principal modificarea felului muncii acestuia.

Prin faptul mutării acestuia în cadrul Serviciului Registratură Generală, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul au fost modificate în mod substanţial atribuţiile de serviciu ale reclamantului.

Ori modificarea unilaterală a felului muncii într-un raport de muncă este posibilă doar în anumite situaţii, expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv:

în caz de forţă majoră; ca măsură de protecţie a persoanei care prestează munca;

ca sancţiune disciplinară.

In speţă, având în vedere că primele două ipoteze nu sunt incidente, rezultă că măsura mutării reclamantului în cadrul Serviciului Registratură Generală, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul, cu consecinţa modificării substanţiale a atribuţiilor de serviciu, a reprezentat, practic, o sancţionare disciplinară disimulată a recurentului-reclamant.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a reiterat aspectele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 20 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 11 iunie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante:

Cu titlu prealabil, se constată că deşi recurentul-reclamant a invocat în susţinerea recursului prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 din Codul de procedură, criticile formulate nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. devine incident în cazul în care sentinţa atacată nu conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, însă după cum se poate observa, aceasta este motivată amplu, iar recurentul nu formulează critici care să poată fi subsumate acestui motiv.

Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate în prezenta cauză se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când instanţa de fond a interpretat sau aplicat greşit normele de drept material, astfel că vor fi analizate din această perspectivă.

Acest motiv de recurs a fost structurat pe două paliere, constând în nemotivarea actului atacat şi nelegalitatea măsurii dispuse întrucât această măsură nu a fost justificată de necesităţile activităţii instituţiei şi totodată, această măsură reprezintă, în opinia recurentului, o sancţionare disciplinară nelegală.

Se reţine că reclamantul a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 143/25.07.2016 al Procurorului General al P.Î.C.C.J., în sensul revenirii la situaţia anterioară emiterii lui şi, în consecinţă, revenirea sa pentru desfăşurarea activităţii la Serviciul de Documentare şi Statistică Judiciara, din cadrul P.I.C.C.J., secţia de Resurse Umane şi Documentare, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de apel a respins acţiunea ca neîntemeiată, opinie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte reaminteşte că obligaţia motivării actului administrativ constituie o garanţie împotriva arbitrariului conduitei autorităţilor publice, menita sa asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii discreţionare, apărând ca o condiţie de legalitate ce vizează fondul actului administrativ . In acest sens, ICCJ a statuat ca "puterea discreţionara conferita unei autorităţi nu poate fi privita, intr-un stat de drept, ca o putere absoluta si fără limite, caci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege constituie exces de putere conform dispoziţiilor art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004".

Astfel, preluând o serie de principii din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care in articolul 41.2. consacra dreptul la o buna administrare, statuând ca orice persoana are dreptul de a beneficia de o buna administrare, inclusiv sub aspectul motivării actelor administraţiei emise cu implicaţii in sfera drepturilor sale, jurisprudenţa ICCJ a reţinut, în mod constant, in sarcina autorităţilor obligaţia de a-si fundamenta deciziile adoptate, impunând o serie de limitări puterii discreţionare de decizie acordate autorităţilor, in spiritul protejării destinatarilor actelor normative. Totodată, o serie de obligaţii privind cerinţa motivării sunt impuse si de legislaţia naţionala in materie, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative ("Legea nr. 24/2000") cerinţa motivării fiind consacrata inclusiv la nivel constituţional prin articolul 31 din Constituţie care reglementează dreptul la informaţie, stabilind in alin. (1) ca dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes general nu poate fi îngrădit. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede ca autorităţile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetăţenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitara se reţine că motivarea trebuie să fie adecvata actului emis şi trebuie să prezinte de o maniera clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea masurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente sa efectueze revizuirea actului.

În speţă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Ordinul nr. 143 din 25 iulie 2016, prin care acesta a fost repartizat la Serviciul Registratură Generală, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul, a fost temeinic motivat, motivele de fapt şi de drept expuse în acest act administrativ şi în operaţiunile tehnico-administrative ce îl precedă, permit atingerea acestui deziderat.

Astfel, motivarea măsurii se regăseşte şi în cuprinsul notei nr. x/2017 a secţiei Resurse umane şi documentare, la care se face trimitere expresă în preambul ordinului şi în care sunt detaliate motivele pentru care s-a dispus trecerea reclamantului de la Serviciul de documentare şi statistică judiciară la Serviciul de registratură generală, grefă, arhivă şi relaţii cu publicul, respectiv: numirea în funcţie a unui nou procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai multe eliberări din funcţie la nivelul întregului Parchet, dar şi reveniri în activitate, trecerea a trei procurori la alte servicii din cadrul secţiei de Resurse Umane şi Documentare, pentru motive specifice (experienţa în activitatea ştiinţifică şi calitatea de cadru didactic în învăţământul superior, volumul mare de lucrări), cele care îl vizau pe reclamant fiind numărul mare de petiţii adresate P.Î.C.C.J. şi numărul mare de audienţe solicitate de cetăţeni.

De asemenea, prin adresa din 19.09.2016 a P.Î.C.C.J. prin care i s-a comunicat reclamantului respingerea plângerii prealabile, s-a menţionat că, potrivit principiului specializării, activitatea de urmărire penală, care are o pondere semnificativă în cariera reclamantului, a fost considerată determinantă pentru rezolvarea memoriilor, cererilor şi plângerilor, fiind avută în vedere şi activitatea anterioară, specializarea şi necesităţile actuale.

Aşadar, Înalta Curte constată că atâta vreme cât Ordinul nr. 143 din 25 iulie 2016 cuprinde temeiul de drept în baza căruia a fost emis, respectiv art. 65 alin. (1), art. 76 şi art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a art. 14 alin. (1) lit. k), n) şi p) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, precum şi toate elementele esenţiale pentru stabilirea circumstanţelor ce au stat la baza luării măsurii, nu sunt fondate susţinerile recurentului cu privire la nemotivarea actului.

Totodată, este evident şi că prin actele subsecvente acestui ordin au fost analizate în concret toate criticile recurentului şi toate argumentele acestuia în susţinerea poziţiei sale.

În ceea ce priveşte legalitatea măsurii dispuse prin ordinul contestat, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că această măsură a fost dispusă în limitele cadrului legal şi a fost justificată de necesităţile activităţii instituţiei.

Din analiza sistematică a textelor legale prevăzute de dispoziţiile art. 65 alin. (1), art. 76 şi art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a art. 14 alin. (1) lit. k), n) şi p) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, în baza cărora a fost emis ordinul contestat, rezultă că măsura dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, prin care reclamantul-recurent a fost repartizat la Serviciul Registratură Generală, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul, nu este luată prin exces de putere.

Astfel, conform prevederilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004"(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv", iar potrivit dispoziţiilor art. 76 din aceeaşi lege "în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emite ordine cu caracter intern".

Totodată, prevederile art. 14 alin. (1) lit k din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor stabilesc că "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie […] repartizează procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe secţii, servicii şi birouri, în funcţie de necesitatea asigurării funcţionării corespunzătoare a parchetului, precum şi de pregătirea, aptitudinile şi specializarea acestora; […]

Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual redat, instanţa de control judiciar reţine că este atributul intimatului Parchetul de pe lângă Înalta Curte în a aprecia şi, implicit, a stabili repartizarea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe secţii, servicii şi birouri, în funcţie de necesitatea asigurării funcţionării corespunzătoare a parchetului, precum şi de pregătirea, aptitudinile şi specializarea acestora, astfel cum permit prevederile art. 14 alin. (1) lit. k) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor.

Oportunitatea actului administrativ priveşte dreptul de apreciere al emitentului actului, libertatea de apreciere nefiind contrară principiului legalităţii, iar în cazul de faţă, măsura dispusă este consecinţă posibilităţii de apreciere, în limitele legale, asupra necesităţii repartizării pentru asigurarea funcţionării corespunzătoare a parchetului.

Împrejurarea că recurentul-reclamant a fost nemulţumit de această măsură şi a considerat că nu a fost justificată de necesităţile activităţii instituţiei, este lipsită de relevanţă juridică, câtă vreme prin Nota nr. x/2017 a secţiei Resurse umane şi documentare, ce a stat la baza ordinului contestat, au fost detaliate motivele pentru care s-a dispus trecerea reclamantului de la Serviciul de documentare şi statistică judiciară la Serviciul de registratură generală, grefă, arhivă şi relaţii cu publicul, respectiv: numirea în funcţie a unui nou procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai multe eliberări din funcţie la nivelul întregului Parchet, dar şi reveniri în activitate, trecerea a trei procurori la alte servicii din cadrul secţiei de Resurse Umane şi Documentare, pentru motive specifice (experienţa în activitatea ştiinţifică şi calitatea de cadru didactic în învăţământul superior, volumul mare de lucrări), cele care îl vizau pe reclamant fiind numărul mare de petiţii adresate P.Î.C.C.J. şi numărul mare de audienţe solicitate de cetăţeni.

Astfel, cum corect a reţinut şi prima instanţă, trecerea reclamantului la Serviciul de registratură generală, grefă, arhivă şi relaţii cu publicul (din cadrul Serviciului de resurse umane şi documentare) a fost considerată, motivat şi în marja de apreciere recunoscută de lege, ca fiind măsura cea mai potrivită faţă de principiul specializării, reclamantul fiind specializat în activitatea de urmărire penală, specializare necesară în rezolvarea memoriilor, cererilor şi plângerilor, care presupune valorificarea experienţei de urmărire penală şi este similară acesteia.

Prin urmare, în exercitarea controlului judecătoresc asupra legalităţii şi oportunităţii actului contestat, Înalta Curte constată că intimatul nu a manifestat un exces de putere care, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, reprezintă "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

De asemenea, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că măsura dispusă prin actul contestat ar echivala, prin prisma efectelor produse, cu o sancţionare disciplinară nelegală.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prevederile art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora printre sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, se regăseşte şi "mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel", nu sunt incidente în cauză, având în vedere că recurentul nu a fost mutat în cadrul altui parchet.

Având în vedere că atât anterior emiterii ordinului contestat, cât şi ulterior, ca efect al acestui ordin, recurentul-reclamant îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceluiaşi parchet, nu se poate reţine schimbarea felului muncii.

Dată fiind această situaţie de fapt, confirmată de instanţa de fond în urma procedeului de analiză a probelor administrate, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că în speţă s-a stabilit în mod just că Ordinul nr. 143 din 25 iulie 2016 a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale, fără a se comite un exces de putere

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 363 din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 363 din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.