Prosecutors' salary equality: retroactive application of the 405 RON sectoral reference value and statutory interest for delayed payment

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Ministerul Finanţelor Publice, modificarea Ordinului nr. 332 din 27.01.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ sau emiterea unui alt ordin, în sensul luării în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 9.04.2015, efectuarea plăţii diferenţei salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale de 405 RON şi venitul efectiv plătit pentru perioada aprilie 2015 - octombrie 2016 şi acordarea dobânzii legale şi a ratei inflaţiei la sumele cuvenite, de la data scadenţei fiecărui venit lunar începând din 9 aprilie 2015 şi până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 204 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Ministerul Finanţelor Publice, a obligat Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ să emită ordin de salarizare a reclamanţilor cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015 şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă de 405 RON şi cel efectiv încasat pentru perioada 9 aprilie 2015 - 1 octombrie 2016, cu dobânda legală şi rata inflaţiei de la data scadenţei fiecărei sume până la cea a plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova au declarat recurs.

Recurentul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esenţă, recurentul a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a admis acţiunea reclamanţilor, fără a avea în vedere că drepturile salariale au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, prin acte administrative emise în executarea legii şi a deciziei Curţii Constituţionale.

De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizaţiile majorate ale procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii.

Totodată, recurentul susţine că solicitarea intimaţilor-reclamanţi şi admiterea acesteia de către instanţa de fond încalcă principiul neretroactivităţii legii, iar instanţa a încălcat acest principiu.

Având în vedere Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin (l1) - (l4) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2536 din data de 21 decembrie 2016 privind salarizarea procurorilor din cadrul unităţilor de parchet beneficiază de drepturile salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunara a valorii de referinţă sectorială majorată cu 18%.

Solicitarea acordării drepturilor salariale începând cu 9 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

A mai susţinut recurentul-pârât că prima instanţă în mod greşit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflaţie.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflaţie putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului, iar obligarea la plata acesteia reprezintă stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile.

În ceea ce priveşte dobânda legală, recurentul a arătat că aceasta este o sancţiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii, fără să dovedească un prejudiciu, condiţia sine qua non o constituie existenţa unui contract ("In cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege...").

Din analiza textelor legale incidente dobânzii, rezultă ca şi condiţie a acordării daunelor interese moratorii (dobânda legală) preexistenta unei convenţii încheiate între părţi. Or, în prezenta cauză nu există nici o convenţie între reclamant şi pârât cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispoziţiile privind dobânda legală nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.

Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând în principal casarea în tot a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamanţilor, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a aplicat în mod corect prevederile legale invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Aşa cum rezultă din art. 39 alin. (1) lit. e), t) şi u) din Anexa Ordinului ministerului justiţiei nr. 2632/C/2014 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, ordinele de salarizare pentru procurori, precum şi calculul drepturilor băneşti cuvenite, se realizează de către Serviciul de organizare şi resurse umane din cadrul secţiei de resurse umane şi documentare al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Chiar dacă plata efectivă a drepturilor salariale se realizează prin intermediul ordonatorilor secundari/terţiari de credite, în acţiunea formulată de către reclamanţi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova nu pot avea calitatea de pârâţi.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurentul - pârât a susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material şi nu a ţinut cont de dispoziţiile legale invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, având în vedere şi susţinerile din recurs, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că aspectul de inadmisibilitate invocat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ÎCCJ nu are corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de învestire a instanţei de judecată.

Prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alţi procurori, aflaţi în situaţii identice, dar şi cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, inegalitate determinată de necorelarea dispoziţiilor legale privind salarizarea.

Prin urmare, chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, mai exact a stabilirii cuantumul valorii sectoriale de referinţă şi data de la care aceasta se aplică, în procedura de egalizare a salariilor, în sensul stabilit de dispoziţiile legale menţionate.

Aşa fiind, reclamanţii nu au obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 şi nici nu sunt ţinuţi de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, ori ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constatând că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, în acord cu argumentele prezentate de instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată de această instanţă este temeinică şi legală.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) şi (51) din O.U.G. nr. 83/2014 aşa cum a fost modificată, s-a stabilit ca regulă că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, dar s-a prevăzut şi că, prin excepţie de la regulă, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, "salarizat la acelaşi nivel", care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, "va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

În acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că, voinţa legiuitorului a fost ca, începând cu data de 9 aprilie 2015, să fie înlăturate inechităţile dintre salariaţii care, deşi îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, primeau salarii diferite.

Înalta Curte apreciază că, în susţinerea soluţiei instanţei de fond prezintă relevanţă, atât evoluţia legislativă în materie, cât şi interpretările oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională.

Aşadar, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit prin Decizia nr. 23/2016 a stabilit că "sintagma salarizat la acelaşi nivel are în vedere personalul (...) din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

În anul 2016, legiuitorul a continuat eforturile de înlăturare a inechităţilor din salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, prin O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi prin O.U.G. nr. 43/2016, la art. 1 s-a stabilit într-un mod mai exact regula conform căreia, în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie 2015, iar la art. 31 alin. (1) a stabilit excepţia de la regulă în sensul că, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Sintagma "fiecare funcţie" s-a stabilit prin art. 31 alin. (11) că reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010, iar pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, s-a stabilit prin art. 31 alin. (12) că se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu excludea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de fond a făcut referire şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care aceasta a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, întrucât contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. În această interpretare, Curtea Constituţională a concluzionat că "personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

Înalta Curte este aşadar în acord cu opinia instanţei de fond conform căreia până în anul 2016 inclusiv, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului în plată, nu s-a făcut diferenţiere între drepturile stabilite prin act normativ şi cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Astfel, în raport cu prevederile indicate, instanţa de fond a reţinut în mod corect că la nivelul autorităţii judecătoreşti şi familiei ocupaţionale "Justiţie", din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, valoarea de referinţă sectorială care determină nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare în plată este de 405 RON, valoare care este o constantă. În acest context a reţinut instanţa că reclamantul este îndreptăţit să obţină calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 9 aprilie 2015, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 până la data de 1 octombrie 2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015.

Reţine Înalta Curte că prezintă relevanţă în cauză şi punctul de vedere exprimat de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii exprimat în şedinţa din 17 ianuarie 2017 conform căruia, " ... Plenul Consiliului Superior al Magistraturii recomandă ordonatorilor de credite, în raport de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, ca în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familiale ocupaţionale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referinţă sectorială fiind o constantă, astfel că, diferenţele de salarizare în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" trebuie să rezulte exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad, care se aplică valorii de referinţă sectorială maximă, aflată în plată, de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015."

Cu privire la data la care se aplică această valoarea de referinţă sectorială, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în şedinţa din 4 iulie 2017 a recomandat ordonatorilor de credite "aplicarea în mod unitar a unei valori de referinţă sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" începând cu data de 9 aprilie 2015 şi în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, în raport cu specificul fiecărei instituţii."

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ privitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susţinerea acestei opinii, Înalta Curte apreciază că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 9 aprilie 2015, valoarea sectorială de referinţă în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanţelor judecătoreşti este corectă.

De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate şi criticile aduse de recurentul-pârât cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanţilor privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În ceea ce priveşte actualizarea cu indicele de inflaţie a drepturilor salariale, apreciază instanţa de control judiciar că aceasta în mod corect a fost dispusă de prima instanţă, actualizarea cu indicele de inflaţie având drept finalitate păstrarea drepturilor salariale la valoarea reală din momentul la care ar fi trebuit achitate.

Referitor la actualizarea drepturilor salariale cu dobânda legală, Înalta Curte reţine că, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate şi prin dispoziţiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, potrivit cu care "întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului."

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar constată că aceste aspecte au fost analizate în cuprinsul Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din 3 iunie 2014.

Astfel, instanţa de control judiciar, fără a relua considerentele avute în vedere în cursul deciziei, reţine că Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Prin urmare, susţinerile şi criticile recurenţilor-pârâţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenţii-pârâţi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în nume propriu şi în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinţei nr. 204 din 21 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2020.