RCA insurance damage valuation: prohibition of capping compensation at manufacturer service prices under ASF Norm 23/2014.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.06.2017 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantarea Asiguraţilor a formulat contestaţie, prin care a solicitat anularea art. 2 al Deciziei nr. 6524/14.06.2017 emisă de pârât, obligarea pârâtului la plata sumei de 6711,89 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4665 din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat art. 2 al Deciziei 6524/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6711,89 RON.

De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, respingerea contestaţiei, ca nefondată, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a Deciziei nr. 1152/29.07.2016.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei şi a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond, invocând, în esenţă, următoarele motive:

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prevăzut de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, acesta a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife şi preţuri ale pieselor practicate de diverse unităţi reparatoare, acesta analizând despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanţa de fond confundând obligaţia de paltă a FGA cu obligaţia de plată a asiguratorului.

Astfel, cu privire la faptul că FGA în baza dispoziţiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1350, art. 1290 şi art. 969 C. civ., art. 1530 şi art. 1537 din acelaşi cod.

Totodată, cu privire la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea şi instrumentarea dosarelor de daună conform acestor prevederi, acestea fiind condiţii de asigurare, iar nu condiţii de tarifare sau preţuri impuse de unităţile reparatoare, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, insistând pe inexistenţa unui raport contractual, care să atragă răspunderea contractuală de plată a pârâtului.

În fine, au mai fost invocate dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziţii în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asiguratorul C. S.A., Fondul a procedat la analizarea cererii şi a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum şi a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat şi, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul pieţelor şi al manoperei, a rezultat că reclamantei nu i se cuvine suma menţionată în devizele de reparaţii şi factura emisă de unitatea service.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, apreciind că soluţia instanţei de fond cu privire la plata despăgubirilor solicitate este temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), nu formulează critici concrete şi nu aduce argumente în susţinerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind formulate exclusiv în susţinerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a interpretat condiţiile legale de aplicare a prevederilor art. 2 şi art. 12 din Legea 213/2015, art. 1350, art. 1290 şi art. 969, art. 1530 şi art. 1537 din C. civ., art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, prin criticile formulate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiilor legale antereferite, cărora acesta le-a dat o interpretare proprie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare şi nu de o medie a preţurilor practicate de unităţile de specialitate, ori de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În speţă nu poate fi reţinută limitarea acordării despăgubirile la preţurile practicate de către unităţile de reprezentanţă, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă ("preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015).

Aşa fiind, instanţa de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reţine că în lipsa unui temei legal, instanţa nu poate considera că decizia autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

Mai observă Înalta Curte că diferenţa respinsă la plată, potrivit deciziei atacate şi documentaţiei administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă apreciază că, faţă de dispoziţiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală şi temeinică pentru că păgubitul nu poate fi condiţionat de a-şi efectua reparaţiile la o anumită unitate.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la preţurile stabilite de unităţile service în fiecare din cazurile concrete şi prin raportare la documentele justificative eliberate de unităţile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Totodată, reţine Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Înalta Curte apreciază, aşadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorităţii de a achita întreaga despăgubire solicitată şi plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deşi pare obiectiv, nu este prevăzut de lege şi anume preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În cauză dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost depăşit întrucât în cauză pe operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparaţiilor efectuate la o unitate specialitate şi probat de reclamantă cu documente justificative nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite preţuri de reprezentanţă, verificare care a excedat obligaţiei de diligenţă a fondului în raport de dispoziţiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei civile recurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4665 din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2020.