Failure to process insurance compensation claim within a reasonable time in absence of statutory deadlines under Law no. 213/2015

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 mai 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraţilor, a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor să emită decizia de soluţionare a cererii de despăgubire formulată la data de 17.03.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3917 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire formulată de reclamantă şi înregistrată la data de 17.03.2017.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de casare invocat, respectiv greşita aplicare a normelor de drept material, au fost formulate de către recurentul-pârât următoarele critici:

- sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea art. 194 C. proc. civ., întrucât, la primirea cererii de chemare în judecată instanţa trebuia să verifice dacă aceasta conţine elementele prevăzute de acest text de lege; cum în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, în mod greşit l-a obligat instanţa de fond la soluţionarea unei cereri depuse în data de 17.03.2017, fără a avea caractere de identificare, iar această soluţie îl prejudiciază grav, conducând la posibilitatea petenţilor de a beneficia de o hotărâre judecătorească neclară, dar şi la posibilitatea ca aceştia să depună în mod uzual mai multe cereri de plată în aceeaşi zi sau într-un interval apropiat;

- termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că sentinţa recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 11 şi art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, precum şi a dispoziţiilor Normei nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care nu prevăd un termen de soluţionare a cererilor de plată;

- în mod eronat a apreciat instanţa de fond că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de plată pe care ar fi formulat-o reclamanta, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea şi încărcătura activităţii Fondului; necesitatea respectării principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament în soluţionarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări; numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluţionare; prevederile legale care dispun că soluţionarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 9.02.2018, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 3 iunie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa de fond ar fi fost pronunţată cu încălcarea art. 194 din C. proc. civ., întrucât, în lipsa precizării numărului cererii de despăgubire la care se referea reclamanta, instanţa l-a obligat să soluţioneze o cerere din 17.03.2017, pur şi simplu, fără niciun fel de verificare asupra conţinutului şi existenţei acesteia.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Examinând conţinutul cererii de chemare în judecată, se constată că, prin aceasta, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea actului administrativ constând în decizia de soluţionare a cererii de despăgubire, afirmând că a înaintat-o acestuia la data de 17.03.2017, iar în finalul cererii de chemare în judecată, a precizat că anexează menţionata cerere, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, aşa cum, de altfel, a şi procedat, cererea de despăgubire, regăsindu-se ataşată la dosarul de fond.

De asemenea, constată Înalta Curte că reclamanta a comunicat cererea de despăgubire Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prin intermediul notificării nr. x/17.03.2017 emisă de B., iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor a primit-o la data de 20.03.2017, pe dovada de înmânare a notificării nr. x/2017, aflată la dosarul de fond, fiind aplicată ştampila de la registratura FGA, fără ca acesta să-i atribuie vreun număr de înregistrare.

În contextul expus, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată priveşte obligarea pârâtului FGA să soluţioneze cererea de despăgubire comunicată de reclamantă, la data de 17.03.2017 şi înregistrată la registratura acestuia, la data de 20.03.2017.

Astfel, instanţa de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., procedând la comunicarea către pârât a cererii de chemare în judecată al cărei obiect a fost identificat (atât de reclamantă, cât şi de instanţă), precum şi a înscrisurilor anexate acesteia, aflate la dosarul de fond (respectiv cererea de despăgubire din 17.03.2017 şi dovada comunicării către pârât a acestei cereri).

Prin urmare, Înalta Curte respinge, ca neîntemeiate, criticile recurentului-pârât, potrivit cărora, instanţa l-ar fi obligat la soluţionarea unei cereri fără caractere de identificare şi că, în acest fel, ar lipsi obiectul cererii de chemare în judecată.

Instanţa de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, şi criticile formulate de recurentul-pârât vizând incompatibilitatea cu prevederile Legii nr. 213/2015 a termenului de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de plată, precum şi aprecierea eronată a instanţei de fond că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de plată.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că, la data de 17.03.2017, reclamanta A. a transmis Fondului de Garantare a Asiguraţilor o cerere de despăgubire, prin care a solicitat plata despăgubirilor materiale şi morale cauzate acesteia, în urma evenimentului rutier din data de 31.07.2014 în care a fost implicat un autoturism care era asigurat la S.C. C. S.A..

În ceea ce priveşte durata de soluţionare a cererilor de despăgubire, Înalta Curte constată că nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 nu stabilesc un termen de soluţionare a cererilor de despăgubire.

Totodată, reiese cu puterea evidenţei că, în raport de natura procedurii şi de împrejurările concrete, respectiv existenţa unui număr foarte mare de cereri de despăgubire, nu este posibilă soluţionarea cererii cu respectarea unui termen de 30 de zile.

În jurisprudenţă s-a stabilit că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil privit ca garanţie a dreptului la o bună administrare.

Şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a cristalizat soluţia potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligaţiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim şi previzibil.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deşi nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităţilor naţionale.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 trebuie interpretate şi aplicate în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ce consacră dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a unei cauze, drept statuat ca garanţie a unui proces echitabil. Acest principiu este aplicabil nu numai în procedura judiciară contencioasă, ci şi în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său cuprinde şi această etapă prealabilă, obligatorie.

În fine, omisiunea legii care nu prevede un termen maxim de soluţionare a cererii nu poate conduce la acceptarea ideii că pârâtul nu este ţinut de respectarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi că nu are obligaţia să se pronunţe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta a urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termenul scurs de la data depunerii cererii este prea mare pentru a putea fi apreciat rezonabil, astfel că, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că un astfel de termen nu a fost respectat de către pârât.

Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că nici până la data soluţionării prezentului recurs, deşi au trecut mai bine de 3 ani de la formularea cererii, cererea reclamantei nu a fost soluţionată şi nici nu a fost stabilit un termen previzibil pentru soluţionare.

În aceste condiţii, în mod corect a fost admisă cererea reclamantei şi obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire formulată de reclamantă la data de 17.03.2017.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de control judiciar va dispune obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, constând în onorariu de avocat în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3917 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2020.