Insolvent insurer late payment penalties excluded from insurance guarantee fund coverage as non-insurance claims

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 5322/12.04.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea art. 2 al acestei decizii şi obligarea pârâtului şi la plata sumei de 3.322,15 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 606 din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, apreciind că o creanţă ca cea solicitată de ea trebuie să fie o creanţă de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare. Dacă ar fi coroborat aceste dispoziţii cu cele ale art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, instanţa ar fi constatat că această dispoziţie legală nu face nicio distincţie şi nu interzice vreo plată a penalităţilor de întârziere. Pe cale de consecinţă, dacă legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus). De asemenea, textul menţionat face referire atât la contractele de asigurare facultative, cât şi la cele obligatorii încheiate în condiţiile legii.

Mai mult decât atât, textul art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, care defineşte creanţa de asigurări, face trimitere inclusiv la "...sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă."

Totodată, citează prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, text care, în opinia recurentei, arată foarte clar că Fondul trebuie să ţină seama de normele aplicabile în materie în momentul efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, mai exact, trebuie făcută aplicarea art. 64 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor care prevede plata de penalităţi.

Recurenta face trimitere şi la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că, din conţinutul său, reiese în mod clar că fondul trebuie să plătească penalităţi, dobânzi şi alte cheltuieli, urmând ca ulterior să se înscrie la masa credală pentru recuperarea acestor sume, subrogându-se în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale.

Cât priveşte dispoziţiile art. 2214 C. civ., invocate de instanţa de fond, recurenta arată că şi penalităţile de întârziere sunt tot de natură contractuală, în cazul acesta, fiind vorba de clauzele contractuale ale poliţei RCA care sunt stabilite de norma CSA, anterior menţionată.

În fine, instanţa de fond a apreciat că pentru recuperarea creanţei în discuţie recurenta-reclamantă ar avea la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală, fără să ţină seama de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora, "Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)."

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.01.2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 3 iunie 2020.

6. Aspecte procesuale

În şedinţa publică din data de 3 iunie 2020, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat că renunţă la susţinerea excepţiei nulităţii recursului, invocată prin întâmpinarea formulată în cauză, susţinând că recursul reclamantei conţine critici care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurenta-reclamantă, deşi întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se circumscriu doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin decizia nr. 5322/12.04.2017, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A. pentru suma de 5.555,43 RON (art. 1) şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.322,15 RON (art. 2), reprezentând penalităţi de întârziere, pe motiv că acestea nu se încadrează în categoria creanţelor de asigurări.

Cotrolul judiciar declanşat de reclamanta A. S.A. are ca obiect anularea articolului 2 al deciziei nr. 5322 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 12.04.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 3.322,15 RON.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea reclamantei, reţinând că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile asigurătorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează greşita interpretare de către instanţa de fond dispoziţiilor anterior menţionate, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nici o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Totodată, instanţa de control constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora, "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobâzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Grantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3606 din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2020.