Insurance compensation denial for lack of administrative act motivation and nonexistent contractual basis

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 2392/01.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând modificarea acestei decizii în sensul admiterii cererii de plată pentru întreaga sumă solicitată în cuantum de 11.037 RON. De asemenea, a solicitat completarea cererii de despăgubire formulată iniţial.

La primul termen de judecată (10 aprilie 2017), reclamantul A. a arătat că renunţă la judecarea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect completarea cererii de despăgubire.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3417 din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât următoarele:

- a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind completarea cererii de despăgubire;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, în consecinţă, a anulat art. 2 din decizia nr. 2392/01.11.2016 emisă de pârâtul FGA, obligând pe pârât să soluţioneze motivat cererea de plată a reclamantului pentru suma respinsă în cuantum de 3.737 RON;

- a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la admiterea întregii sume solicitate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, în ceea ce priveşte soluţia de anulare în parte a deciziei nr. 2392/01.11.2016 (art. 2) emisă de pârâtul FGA şi obligarea acestuia să soluţioneze motivat cererea de plată a reclamantului pentru suma respinsă în cuantum de 3.737 RON, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea litigiului în fond, să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică.

Recurentul-pârât critică instanţa de fond, care a apreciat că FGA trebuia să aibă în vedere ceea ce a susţinut reclamantul, iar nu ceea ce a reţinut pârâtul, respectiv că este vorba de o bicicletă de fitness la valoarea de piaţă. Or, din dosarul de daună nu rezultă că FGA a avut în vedere o bicicletă de fitness, ci exact modelul de bicicletă deţinut de reclamant, arătând în acest sens că doar anunţul la care s-a raportat era postat la rubrica "biciclete-fitness-suplimente", conform motorului de căutare pe internet.

Cât priveşte reţinerea instanţei de fond că FGA nu a avut în vedere un alt anunţ în care o bicicletă era oferită spre vânzare la un preţ de 10.766,50 RON (valoare de nou), faţă de anunţul în care preţul solicitat a fost de 7.300 RON negociabil, recurentul-pârât arată că a luat în considerare acest din urmă anunţ, întrucât s-a raportat la preţul unei biciclete care nu era nouă şi care avea o anumită uzură, cum este cea din speţă. Chiar şi în situaţia în care FGA ar fi luat în calcul preţul de nou, adică cel mai mare, se poate observa că respectiva bicicletă avea un preţ de vânzare cu discount de 39 %, astfel că aceasta, chiar nouă, se putea achiziţiona la preţul de 6.567,56 RON, adică sub suma achitată de FGA pentru o bicicletă cu o anumită uzură.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că FGA nu a aplicat dispoziţiile art. 16 din Norma 16/2015 a ASF şi că nu a solicitat reclamantului documente suplimentare, fără să aibă în vedere în acest sens corespondenţa purtată între FGA şi reclamant, care se regăseşte în dosarul de daună.

Astfel, recurentul-pârât face trimitere la un e-mail pe care reclamantul l-a transmis către FGA, la data de 28.07.2016, susţinând că, din conţinutul acestuia, rezultă în mod clar că reclamantul face dovada proprietăţii, însă nu poate face dovada sumei pe care a achitat-o pe bicicletă, dar "orientează" FGA spre anumite site-uri cu biciclete, la preţul de nou. Or, în cauză, era vorba de o bicicletă cu o anumită uzură.

Prin urmare, instanţa de fond a ignorat această corespondenţă şi înscrisurile de la dosar, mărginindu-se să aprecieze că FGA nu a analizat pe fond cererea de plată şi că nu a ţinut cont de cele "sugerate" de intimatul-reclamant.

Recurentul-pârât FGA mai arată că nu analizează des valoarea de piaţă a bicicletelor, astfel că a căutat pe un site de vânzări-cumpărări (B.) să identifice o bicicletă identică cu cea a reclamantului, singura de acest fel pe care a găsit-o, fiind cea la preţul de 7.300 RON. Acest preţ a fost avut în vedere la analizarea cererii de plată, precizând recurentul că nu este un preţ pentru o bicicletă fitness, cum încearcă intimatul-reclamant să acrediteze ideea, greşit însuşită şi de instanţa de fond.

Cu privire la echipamentul electronic, despre care intimatul-reclamant afirmă că a fost furat odată cu bicicleta, recurentul-pârât susţine că acesta nu a făcut dovada că acest echipament a fost montat pe bicicleta furată. De asemenea, reclamantul nu a depus vreo dovadă că l-ar fi deţinut în vreun fel (cu factură/chitanţă de achiziţie/certificat de garanţie). Singura dovadă a existenţei acestui echipament rezultă din declaraţia privind desfăşurarea evenimentului dată de reclamant la FGA, nu şi din adresa de la poliţie. Nici din fotografia depusă de acesta la dosarul de daună nu se vede că bicicleta este echipată cu un asemenea dispozitiv.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21.02.2018, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, argumentând, în esenţă, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că decizia emisă de recurentul-pârât este nemotivată.

Intimatul-reclamant arată că, prin sentinţa atacată, s-a reţinut în mod corect că "pârâtul s-a rezumat la a aproba la plată doar suma de 7.300 RON, fără să indice la ce se referă, din motivare nerezultând dacă s-a avut în vedere şi valoarea electronicelor astfel că pârâtul, practic, nu a analizat şi această cerere, în condiţiile în care în nota de constatare s-a menţionat şi existenţa unui ciclocomputer" şi că "ceea ce a susţinut reclamantul este corect, în sensul că nu a regăsit nicio justificare a sumei respinse la plată prin Decizia pe care a contestat-o, fiind pus în imposibilitatea de a formula apărări."

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 3 iunie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 2392/01.11.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 7.300 RON (art. 1) şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.737 RON (art. 2).

Soluţia a fost justificată, în drept, prin dispoziţiile art. 1.1.42 din condiţiile de asigurare aplicabile poliţei nr. x, pe considerentul că, în calculul valorii propuse ca şi despăgubire, s-a luat în considerare valoarea bunului la momentul producerii riscului asigurat.

Controlul judiciar declanşat de intimatul-reclamant A. are ca obiect anularea articolului 2 al deciziei nr. 2392 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 01.11.2016 şi obligarea pârâtului la plata întregii sume solicitate de 11.037 RON.

Instanţa de fond a admis cererea reclamantului, apreciind că se impune anularea articolului 2 din actul administrativ contestat, întrucât nu există o motivare/justificare a sumei respinse la plată.

În susţinerea recursului declarat împotriva soluţiei instanţei de fond, pârâtul a invocat, drept motive de casare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Deşi, formal, recurentul-pârât a invocat cazurile de nelegalitate menţionate, din cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs pot fi decelate numai argumente vizând modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în cauză, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În raport de soluţia primei instanţe şi Înalta Curte apreciază că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva în fapt şi în drept actul administrativ contestat, sub aspectul cuantumului respins la plată.

Necesitatea motivării în fapt şi în drept, într-o măsură suficientă şi de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată, a fost statuată cu valoare de principiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt şi de drept care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanţie a alegerii soluţiei optime de către organul de decizie.

Amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz. Aşadar, deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

În cazul de faţă, prin decizia nr. 2392/01.11.2016, se observă că emitentul actului a precizat că nu se justifică acordarea sumei de 3.737 RON, indicând ca temei de drept prevederile art. 1.1.42 din condiţiile de asigurare aplicabile poliţei nr. x

Deşi a arătat că şi-a întemeiat soluţia de respingere la plată a sumei de 3.737 RON pe invocatele prevederi, din care ar rezulta că "valoarea Bunului: valoarea de nou a Bunului (înţeleasă ca fiind valoarea de achiziţie, pe piaţa locală, neafectată de cazuri de forţă majoră), diminuată cu uzura produsă în condiţii normale de folosire;", recurentul-pârât nu a depus la dosar, la solicitarea instanţei de fond, condiţiile de asigurare pentru ca aceasta să poată verifica aspectele invocate.

În schimb, aceste condiţii de asigurare au fost depuse la dosar de către reclamant, iar instanţa de fond, verificând conţinutul lor, a constat că, la articolul 1.1.42, se defineşte noţiunea de "Locuinţă de urgenţă, nicidecum nu este inserat textul invocat şi redat în integralitate de către pârât prin decizia contestată.

În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există temeiul invocat de către pârât, respectiv art. 1.1.42 din condiţiile de asigurare aplicabile poliţei de asigurare nr. x şi redat în motivarea deciziei contestate.

Cu toate că prima instanţă a constatat inexistenţa temeiului invocat de către pârât, acesta continuă să susţină şi în recurs că decizia atacată este motivată, invocând generic (aceeaşi clauză contractuală).

În aceste condiţii, observând conţinutul deciziei nr. 2392/01.11.2016, instanţa de control judiciar constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că actul administrativ contestat nu este motivat, de vreme ce acesta invocă o clauză contractuală nedovedită a exista.

Cât priveşte indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora ar fi reţinut aplicabilitatea clauzei contractuale (inexistente, după cum s-a arătat anterior), rezultă din considerentele deciziei atacate, că, în calculul valorii propuse ca despăgubire, recurentul-pârât a luat în considerare valoarea bunului la momentul producerii riscului asigurat.

Or, contrar susţinerilor recurentului, constatarea generică a faptului că nu se justifică acordarea sumei de 3.737 RON, fără ca acesta să prezinte şi un mod de calcul a valorii bunului la momentul producerii riscului asigurat (valoarea de nou, diminuată cu uzura în condiţii normale de folosire), nu poate complini cerinţa motivării actului administrativ. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond în considerentele sale, în condiţiile în care C. s-a obligat să plătească eventualele despăgubiri până la nivelul sumelor prevăzute în poliţă (totalul sumei asigurate fiind în cuantum de 5.000 euro, iar în aceasta au fost incluse: articole sport, camping asigurate pentru suma de 2.000 euro; electronice asigurate pentru suma de 2.000 euro), se impunea ca pârâtul să argumenteze motivele pentru care a apreciat ca fiind suficientă suma de 7.300 RON şi care a fost modalitatea de calcul a acestei sume.

De altfel, observă Înalta Curte, că recurentul-pârât invocă numai din proces o motivare bazată pe uzura bunului rezultată.

În egală măsură, din motivarea deciziei nu rezultă dacă s-a avut în vedere de către pârât şi valoarea electronicelor, aspect reţinut în mod corect şi de instanţa de fond în considerentele sale.

O motivare a deciziei, ca act administrativ, în privinţa acestor aspecte, era esenţială, întrucât este în sarcina autorităţii publice obligaţia să ofere reclamantului temeiul de drept şi argumentele care au condus la soluţia respectivă, pentru a-i da posibilitatea să le cunoască şi să se adreseze instanţei de judecată pentru exercitarea controlului judiciar asupra actului administrativ atacat. Aceste cerinţe sunt imperative, iar nerespectarea este sancţionată cu nulitatea actului.

Este adevărat că amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz (cauza C-41/1969), însă, deşi decizia pârâtului are un ridicat caracter tehnic, este necesară o minimă explicitare a considerentelor care au stat la baza respingerii la plată a sumei de 3.737 RON, care să permită controlul instanţelor judecătoreşti.

Obligaţiile autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului conduitei administraţiei publice, menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii discreţionare.

Astfel, obligativitatea motivării nu mai poate fi apreciată doar ca o condiţie de formă, ci ca o condiţie de legalitate ce vizează fondul actului administrativ.

În concluzie, Înalta Curte nu va primi motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3417 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2020.