Ministry of Justice lacks passive standing for salary payments as principal budget officer

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.01.2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui, solicitând obligarea pârâţilor la emiterea pentru fiecare dintre noi în parte, a unor noi decizii de salarizare în vederea recalculării, începând cu data de 09.04.2015, a indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei, obligarea pârâţilor la acordarea începând cu data de 09.04.2015 în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea 71/2015 a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1.01.2011, obligarea pârâţilor ca, la emiterea deciziilor de salarizare, să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirilor în funcţii de conducere de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3923 pronunţată în data de 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal adecis următoarele: "Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui.

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamanţi noi ordine de încadrare salarială, începând cu data de 09.04.2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere de către pârât fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

Obligă pârâţii să efectueze demersuri şi să plătească reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015, eventualele diferenţe salariale rezultate în urma emiterii ordinelor de încadrare salarială menţionate mai sus.

Respinge în rest acţiunea ca neîntemeiată.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3923 din data de 7 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acesta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi în rejudecarea înlăturarea Ministerului Justiţiei de la plata diferenţelor salariale acordate reclamnaţilor.

S-a considerat că s-a dispus, în mod greşit, obligarea şi a Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de a ministerului.

A mai fost criticată reţinerea primei instanţe în sensul că dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 care stabilesc doar atribuţia Ministerului Justiţie de a stabili indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor şi a dispoziţiilor art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009 care obligă ministerul la asigurarea fondurilor necesare şi repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite.

S-a invocat, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 3196/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, arată că la data de 21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/26.09.2016, în temeiul art. 3 indice 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015, şi mai ales ca urmare a Deciziei nr. 797/2016 a Curţii constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 indice 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui au formulat apărări în faţa instanţei de recurs în cuprinsul cărora au arătat că Ministerul Justiţiei, ca ordonator principal de credite, poate dispune alocarea fondurilor necesare în astfel de situaţii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat strict din perspectiva considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între reclamanţi şi Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamantă, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Curţii de Apel Iaşi şi Tribunalului Vaslui .

În acest context, instanţa de control judiciar va admite, o parte a criticilor reculentului-pârât, care privesc calitatea sa de ordonator principal de credite şi raporturile ierarhice pe care acesta le are cu ordonatorul secundar, în ceea ce priveşte lipsa obligaţiei de plată a acestuia a salariului către reclamanţi.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond privitoare la emiterea unui nou ordine de salarizare de către pârâtul Ministerului Justiţiei, Înalta Curte apreciază că aceasta a făcut o analiză corectă a cauzei în raport cu situaţia de fapt, dar şi legislaţia aplicabilă cauzei.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare individuale, începând cu data de 09.04.2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere de către pârât fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a făcut referire la Decizia nr. 23/29.06.2015 a completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi, prin care s-a lămurit înţelesul sintagmei "salarizat la acelaşi nivel".

Înalta Curte reţine că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 respectă prevederile legale anterior citate, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar în ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite un nou ordin de salarizare pentru reclamantă.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanţi, l-a obligat pe pârât să achite diferenţele salariale rezultate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată, şi va respinge cererea de obligare a Ministerului Justiţiei la plata către reclamanţi a eventualelor diferenţe salariale, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 3923 din data de 7 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

Casează, în parte, sentinţa recurată, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi a eventualelor diferenţe salariale.

Menţine, în rest, celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2020.